sâmbătă, 31 august 2013

"Ne ducem la biserica sa ne mantuim"

[...] Omul nu mai stie acum nici sa ceara, nici sa multumeasca, nici sa se roage, dar multi se duc la biserica si se imbulzesc acolo ca oile. Nu asa! Ne ducem cu un scop: sa ne mantuim, de asta ne ducem la biserica, de asta credem in Dumnezeu.

Daca mergi la biserica si nu ceri mantuire, nu ceri inima buna, nu ceri sa te impaci cu dusmanul tau, ce cauti acolo? Nu vedeti ca cel care vine la biserica si e dusmanit, tot asa ramane dusmanit; cel care injura, tot asa injura. Si atunci, ce transformare s-a facut acolo? E greu pana patrunzi in sufletul omului…”

(din: Parintele Arsenie Boca, Un om mai presus de oameni. Marturii, volumul 4, Editura Agaton, 2011)

vineri, 30 august 2013

Comorile neştiute ale Bării Mari: Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Biserica Sfântul Andrei

 În biserica de lemn din cadrul Parohiei Ortodoxe Sfântul Andrei Baia Mare, situata pe strada Munteniei, nr. 2, există o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus, adusă tocmai de la Muntele Athos.

Icoana are o istorie impresionantă (o să încerc să fac un scurt rezumat), fiind realizată în secolul IV în Niceea (astăzi în Turcia). La scurt timp după ce a fost realizată, un oştean aservit regimului de atunci a aruncat cu suliţa în ea, fapt ce a făcut ca icoana să sângereze neîntrerupt. De altfel, "rana" produsă poate fi văzută şi astăzi.

Pentru a salva icoana, o femeie a aruncat-o în mare. După ce a ajuns la mal, lângă o mănăstire de la Muntele Athos, Maica Domnului i s-a arătat în vis unui călugăr căruia i-a transmis să ia obştea mănăstirii cu dânsul şi să scoată icoana din apă. Tot Maica Domnului i-a spus acestuia că de acum înainte Ea va fi protectoarea mănăstirii.

O să revin cu informaţii mai ample despre cum a ajuns icoana în Baia Mare, cât şi cu fotografii cu aceasta.

Vlad HERMAN


Părintele Arsenie Boca despre sine: "Un putegrai şi o cioată!"

Părintele Sebastian mi-a spus multe, că l-a avut mult la inimă pe Părintele Arsenie Boca. A zis că odată l-a întrebat Părintele: "Mă moţule, ai avut vreodată gânduri înalte cum au avut şi ceilalţi de pe aici, de pe prin mănăstire, despre mine?" (la un moment dat au ajuns acolo în mănăstire să creadă că Părintele Arsenie e Domnul Hristos care a venit pe pământ).

El a zis că a avut. Iar Părintele a zis: "Canon îţi dau să nu te împărtăşeşti două săptămâni. Nu confundaţi, mă, Stăpânul cu cioata, mă! Stăpânul rămâne Stăpân şi cioata-i cioată, mă! Uitaţi-vă la mine, mă, un putegrai şi o cioată!".

Fragment dintr-un interviu cu Părintele Ghelasie Ţepeş, stareţul Mănăstirii Sf. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Sighişoara

Interviu realizat de Ioan Cişmileanu, iulie 2008, apărut în cartea Părintele Arsenie Boca - un om mai presus de oameni (mărturii, vol. 4)

joi, 29 august 2013

Manastirea Ruoaia din Maramures

Manastirea Ruoaia este un lacas sfant inclus in lantul numeros al manastirilor din frumoasa regiune a Maramuresului, fiind situata pe vechea vatra a satului Lapus, la o distanta de aproximativ 3 km de comuna Lapus, in mijlocul unui cadru natural deosebit de pitoresc.
Accesul catre Manastirea Ruoaia se poate realiza foarte usor pe drumul judetean DJ109 F, dinspre orasul Targu Lapus spre satul Lapus. Manastirea este localizata in partea nordica a satului, pana unde se strabat in jur de 3 km.

Albinele şi Icoanele. Dragostea sfinţilor pentru animale şi dragostea animalelor pentru sfinţi

 . În urmă cu zece ani, un evlavios apicultor, pe nume Isidor Ţiminis, s-a gândit să introducă într-unul din stupii săi o icoană cu Răstignirea Domnului. Deschizând stupul, la puţin timp după aceea, a constatat cu uimire că albinele au arătat respect şi evlavie faţă de icoană, pe care au „brodat-o” cu ceară, lăsând neacoperite chipul şi trupul Domnului.
În regiunea Kapandriti, din preajma Atenei, se petrece un lucru minunat
De atunci, în fiecare primăvară, acesta introduce în stupii săi icoane cu Mântuitorul, cu Maica Domnului sau cu sfinţi, iar rezultatul este mereu acelaşi. Cândva i s-a dus o piesă lucrată manual, la o mănăstire de maici, reprezentând dealul Golgotei cu cele trei cruci. Albinele au „brodat” cu ceară întreaga suprafaţă a compoziţiei, lăsând a se percepe clar crucea Mântuitorului şi cea a tâlharului din dreapta Sa, în timp ce crucea tâlharului din stânga au acoperit-o cu un strat gros de ceară.

Trebuie să fim optimişti, Hristos nu va fi învins niciodată! (interviu din anul 2001 cu Părintele Justin Pârvu)

“Trebuie să fim optimişti, să avem toată convingerea că Hristos rămâne acelaşi astăzi şi în viitor. Hristos nu va fi învins niciodată!”
Parintele Justin Parvu binecuvintind credinciosii in fata chiliei 2000Călugării Mănăstirii “Petru Vodă” nu înţeleg când reuşeşte stareţul lor iubit, marele duhovnic Iustin Pârvu, să se odihnească. În fiecare miez de noapte, părintele slujeşte în biserică. În fiecare zori de zi, la uşa chiliei sale se strânge un puhoi de pelerini, oameni care nu vor să-şi spovedească păcatele decât îngenunchind în faţa marelui păstor de suflete din Munţii Neamţului. Are 82 de ani. După moartea părintelui Cleopa, a rămas stâlpul duhovnicesc al întregii Moldove, omul – sau poate sfântul – spre care se îndreaptă toate speranţele oamenilor din acest colţ de ţară.
Însă credincioşii care vin la părintele Iustin nu aşteaptă numaidecât răspunsuri la problemele lor imediate: boli, dragoste, sărăcie, foamete şi disperare. Vor să ştie ce se va întâmpla cu noi bieţii români, la cumpăna dintre ani şi milenii. Aşteaptă de la el cuvântul unui mare profet, al unui martir care a suferit vreme de 20 de ani în cele mai crunte puşcării comuniste, al unui văzător cu duhul spre veacurile ce vor să vină. În faţa uşii duhovnicului, pelerinii veniţi până în inima munţilor aşteaptă cuminţi, aşezaţi pe bănci de lemn înşirate pe lângă pereţi. Un fel de sală de aşteptare la uşa unui mare doctor de suflete. Un frate tânăr intră în încăperea îngustă şi ne roagă să aşteptăm: “Dacă aţi venit cu credinţă, cu sufletul deschis, sigur vă va primi”.
“Poporul român e asemenea poporului evreu. După 40 de ani de rătăcire, se îndreaptă spre pământul făgăduinţei”
- Părinte Iustin Pârvu, zi de zi, în umila dvs. chilie intră o ţară întreagă. Ascultaţi toate necazurile, bucuriile, spaimele şi speranţele românilor care vin să se spovedească. S-au schimbat românii, dacă vorbim numai de ultimii zece ani? Şi dacă da, în bine sau în rău?

duminică, 25 august 2013

Parintele Arsenie Boca - Umblarea pe Mare

IISUS PE MARE

- Iisus sili pe ucenicii Lui să intre în corabie (în Biserică).
- Corabia trecea de cea parte a mării.
- Iisus e luat pe valuri drept o nălucă.
- Petru, ca să scape de îndoiala nălucirii, cere o probă despre existenţa lui Dumnezeu pe mare. I se împlineşte dorinţa, dar „văzând urgia valurilor" se teme şi începe să se scufunde.
Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei protivnice, ne învaţă virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus, împotriva mării. Ţine sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente. A pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului, e îndoială declarată din punct de vedere al credinţei.
A fi în îndoială, din cauza evidenţei, e după fire; a fi în chemarea lui Iisus, e mai presus de fire, e firea după har. Aceasta nu se scufundă în mare.

Prislop. 7.VIII.49.

II
Iată pe scurt faptele petrecute înainte, a căror urmare e Evanghelia de astăzi:

vineri, 23 august 2013

Reuniunea Tinerilor Ortodocşi Baia Mare, 2013 (FOTO)

Foto: Vlad HERMAN






Părintele Cleopa Ilie despre marea schisma

Marea schismă[1]
Schisma dintre Bizanţ şi Roma a fost, negreşit, evenimentul cel mai tragic al istoriei Bisericii; lumea creştină s-a rupt în două jumătăţi, iar această sciziune, ce durează încă, a determinat în bună măsură destinul Răsăritului, ca şi cel al Apusului. Biserica de Răsărit, care este esenţialmente adevărata Biserică a lui Hristos, şi-a văzut limitat câmpul cultural şi geografic de acţiune; pe plan istoric, ea s-a confundat doar cu lumea bizantină.
Cât despre Biserica de Apus, ea a pierdut echilibrul doctrinarşi ecleziologic al creştinismului primar, iar acest dezechilibru a provocat Reforma din secolul al XVI-lea.
La originea schismei se găsesc, legate indisolubil, cauze sau motive teologice şi neteologice, dar vom vedea că raţiunile propriu-zis teologice vor fi în final determinante, deoarece ele vor împiedica soluţionarea dificultăţilor şi vor provoca eşecul tentativelor de unificare. Ele constituie, până în ziua de azi, obstacolul major de care se împiedică bunăvoinţa „ecumenică”.

joi, 22 august 2013

Parintele Amfilohie Branza - Despre feminism

Viaţa Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ

Viaţa Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul), ale cărui sfinte moaşte s-au aflat întregi în peştera Sfânta Ana din pustiul Hozeva (şi se păstrează în biserica Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din apropiere de Ierihon).

Sfântul preacuviosul Părintele nostru Ioan Iacob de la Neamţ s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina, fiind singurul copil la părinţi. Din botez a primit numele de Ilie şi din pruncie se dovedea un copil ales şi binecuvântat de Dumnezeu. După şase luni de zile de la naştere, mama sa, fiind o fire bolnăvicioasă, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani, moare şi tatăl său, în război, în toamna anului 1916, copilul rămânând în grija rudelor apropiate. Primii ani de şcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală. În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuţi, ca să-l facă preot. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!” După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!” Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ. Stareţul mănăstirii, Episcopul Nicodim l-a primit cu multă dragoste şi, după ce l-a trimis să se închine în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii. Era foarte tăcut, ascultător şi smerit.

IPS Iustinian de la Rohia: "Iubiti pe vrajmasi!"

Biserica Ortodoxa, sub atacul prigonitorilor

Fotografie aparuta pe coperta cartii "Calauza in credinta ortodoxa - Ilie Cleopa"


Reuniunea Tinerilor Ortodocsi: 1.000 de tineri vin in Baia Mare

Aproximativ 1.000 de tineri din judetele Maramures, Satu Mare, Cluj, Bistrita-Nasaud si Salaj se vor afla, in perioada 22-24 august, in Municipiul Baia Mare, acolo unde vor lua parte la evenimentul “Reuniunea Tinerilor Ortodocsi”, organizat de Episcopia Ortodoxa a Maramuresului si Satmarului.
In cadrul celor trei zile vor avea loc diferite activitati, precum dezbateri sau vizitarea unor obiective cu caracter cultural si istoric.
Totodata, vineri seara va avea loc si o procesiune pe traseul Centrul Vechi – catedrala Sfanta Treime.
Vlad HERMAN

miercuri, 21 august 2013

Dr. Rares Simu: "În primii ani de viaţă, se bombardează sistemul imunitar, care nu este pe deplin maturizat"

Care ar fi alternativele la vaccin şi de ce vaccinul scade imunitatea?
Unul dintre motivele scăderii imunităţii îl reprezintă vaccinările multiple. Orice vaccin, care acţionează asupra sistemului imunitar, provoacă anumite reacţii în organism, care, în timp, pot să ducă la dereglarea sau chiar la slăbirea sistemului imunitar. Mecanismul prin care acţio-nează vaccinul este aproape identic cu mecanismul prin care acţionează un virus sau un microb asupra sistemului imunitar, producându-i o reacţie de apărare. Cu cât faci mai multe vaccinuri, mecanismul respectiv, funcţionând din nou şi din nou, se poate deregla. În primul an de viaţă se fac, de exemplu, o grămadă de vacci-nuri plus rapeluri. Practic, copilul la fiecare două luni primeşte câte un vaccin, care nu conţine o singură tulpină virală (şi asta este o altă problemă), ci cinci-şase-şapte tulpini virale sau microbiene în componenţa lui. Efectul asupra sistemului imunitar este total dezechilibrant. Dacă sunt mai multe microorganisme, e ca şi cum te-ai îmbolnăvi de mai multe boli odată. Plus că, pe lângă vaccinul ce conţine şase-şapte tulpini, peste o lună-două, se mai face altceva. Din primii ani de viaţă, se bombardează sistemul imunitar, care nu este pe deplin maturizat, cu aceşti stimuli foarte puternici. Aici este un alt subiect de discutat. 

Dr. Rareş Simu: "Vaccinul BCG este un vaccin inutil"

Există un minim de cultură medicală, referitor la viruşii care circulă şi la vaccinuri?
Nu, nu prea există, pentru că nu există informaţii... Lipsa informaţiei nu e legată doar de vaccinuri sau de viruşi, în general. Este legată de informaţia de tip general din domeniul medical, care se propagă. Şi, de cele mai multe ori, se propagă în mod fals, şi la televizor, şi în ziare, şi văd asta şi la pacienţii care vin la mine, cu care discut...
În ce măsură alimentaţia şi modul de viaţă în general al omului contribuie la scăderea imunităţii, la accelerarea îmbolnăvirilor?

Vrancea Media TV: Justin Pârvu, un duhovnic pentru eternitate

marți, 20 august 2013

O ZI CRUCIALĂ PENTRU ROMÂNI, IGNORATĂ. ROG SF. SINOD AL B.O.R. SĂ DECIDĂ CRUCE ROŞIE PENTRU SĂRBĂTOAREA SFINŢILOR BRÂNCOVENI

Sfinţii Brâncoveni au fost martirizaţi în zi de Adormirea Maicii Domnului, acum 299 de ani. De aceea, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, când a decis canonizarea (20 iunie 1992), i-a trecut în calendar cu data de 16 august. Rog Sfântul Sinod să acorde cruce roşie acestei date.

Ar trebui să fie sărbătoare naţională. Măcar fiindcă ar fi două zile libere una după alta, poate s-ar întreba şi românii cărui fapt datorează bucuria.

Cât(e) mai ştim despre această istorie, despre istoria noastră, în general şi în particular? La noi, memoria se defineşte prin uitare a identităţii naţionale.

După lunga noapte comunistă, în care propaganda ne-a virusat sistemul imunitar, noi fie “ne demitizăm”, fie ne ignorăm reperele cardinale.

duminică, 18 august 2013

Cum reuşea părintele Arsenie Boca să ţină lumânările aprinse în inima furtunii

Plânsul era o stare obişnuită la Sâmbăta, în vremurile acelea. Se plângea mult, se plângea la unison – credincioşi şi călugări. Startul îl dădea părintele Arsenie. “La Prefacere, părintele întotdeauna se zguduia de plâns şi toată biserica, după el. Era o emoţie generală. Mi-am dat seama după mult timp că, de fapt, nu poţi să simţi atingerea dumnezeirii decât plângând”, ne mai spune Aspazia Petrescu. Sute de oameni luau pieptiş muntele până la Sâmbăta doar ca să plângă împreună cu părintele Arsenie. Accidental, unii erau martori la minuni şi la vindecări, apoi plecau şi spuneau mai departe ce au văzut cu ochii lor.

Alţii l-au văzut pe părinte sfidând clar legile fizicii: obişnuia să ia flacăra unei lumânări direct pe deget ca să aprindă cu ea altă lumânare, stinsă. Oamenii plecau muţi, părintelui i se părea firesc. Chiar Aspazia l-a zărit într-o noapte purtând o lumânare aprinsă chiar în inima furtunii. Bătea vântul, bătea ploaia – lumânarea nu se stingea.

vineri, 16 august 2013

S-a dovedit științific! Rugăciunea VINDECĂ

Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul "material" al acestui fenomen divin.

"O rugăciune este un remediu puternic", spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg .

"Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei."

Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut - a masurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit - "stingerea" completă a cortexului cerebral.

joi, 15 august 2013

Sfantul Ioan Gura de Aur: "Pe cei ce insulta trebuie sa-i luam drept slabi sau bolnavi"

Veti zice: Cum, oare, e cu putinta sa suferim jignirile? Cum – întreb eu – aceasta n-ar fi cu putinta? Cuvintele pricinuiesc, oare, vreo rana? Lasa pe trup vreo zgârietura? Ce rau fac? De vrem, le putem suferi.

Sa facem legamânt ca le vom suferi – si, sa vedeti, le vom suferi. Sa ne zicem noua însine: Aceasta nu-i ura, ci slabiciune. Si în adevar e slabiciune – si dovada ca nu-i ura sau rautate, este ca omul acesta însusi voia sa se înfrâneze, cu toate ca adesea fusese jignit.

Daca cugetam ca acesta-i un lucru de slabiciune, vom suferi, vom ierta si ne vom sili ca noi însine sa nu cadem. Va întreb pe toti: de voiti, puteti fi îndeajuns de întelepti ca sa suferiti pe cei ce va jignesc? Cred ca da. Poate ca acel ce v-a jignit a facut-o fara voie, nu din gând precugetat, poate numai sub îmboldirea patimii, stapâniti-va…

Minuni ale Parintelui Justin Parvu: "Avea darul înainte vederii"

Eram venită la mănăstirea de maici Paltin Petru Vodă pentru a lua o binecuvântare de la Părintele Justin. Locuiesc în Italia de mai mulţi ani şi în momentul în care am venit la Părintele, eram într-o relaţie cu un băiat italian, cu care voiam sa mă căsătoresc şi pe care îl iubeam foarte mult. Mai erau mici neînţelegeri între noi, de aceea venisem la Părintele să cer o binecuvântare pentru căsătorie.

În timp ce mă aflam în România, a intervenit o ispită între noi şi eram pe punctul de a ne certa. La un moment dat, chiar când mă aflam în curtea mănăstirii, mă sună şi îmi spune să îmi plătesc singură biletul de avion (biletul costa 130 de euro), pentru că el nu îmi plăteşte şi nici nu mă va aştepta la aeroport, să mă descurc singură. Nu i-am spus nimic. I-am închis telefonul şi, îndurerată, m-am îndreptat spre chilia Părintelui Justin.

De cum m-a văzut, Părintele Justin m-a întâmpinat cu multă dragoste şi cuvinte de mângâiere. Eram convinsă că ştie suferinţa mea. Fără să apuc să îi spun necazul meu, Părintele scoate dintr-un sertar nişte bani şi mi-i dă mie: Ia-i, ai nevoie! Uimită, nu voiam să primesc, dar când mă uit, erau fix 130 de euro, exact cât costa biletul de avion.

Sfantul Ioan Gura de Aur: Virtutea trebuie învăţată treptat

Asemuiţi-vă în deprinderea virtuţii pruncilor. Ei învaţă, mai întâi, forma regulată a literelor, şi aşa, pornind de la acestea, propăşesc pe calea cititului. Să facem ca ei.

Să învăţăm, mai întâi, să nu jurăm strâmb, să nu bârfim, să nu cârtim.

Apoi, să trecem, ca să zic aşa, la altă linie, să nu mai fim invidioşi, lacomi, beţivi, brutali, leneşi.

De aici, să trecem la îndemânările duhovniceşti: cumpătarea, curăţia trupească, dreptatea, fuga de slava cea zadarnică, modestia, abstinenta. Să punem în armonie aceste virtuţi, să le sădim în sufletul nostru.

Să ne dăm osteneala de a le săvârşi pe toate acasă, cu prietenii, cu soţia, cu copiii noştri.

Iuliu Maniu despre Corneliu Zelea Codreanu: "A fost superior gandirii mele"

Iata ce spune Iuliu Maniu, seful Partidului National Taranesc in toamna anului 1944: 

„Recunosc ca d-l Codreanu a fost superior gandirii mele. Eu am incercat sa adopt in lupta si salvarea tarii cai politice; el a ales o cale superioara si anume aceea de a realiza mai intai caractere, educand un tineret, care, pe cai de inaltare patriotica sa daruiasca totul, moral si spiritual. Astfel, d-l Codreanu voia sa creeze mai intai o elita conducatoare si apoi un partid”. 

In 1945, primind vizita mamei Capitanului si fiind rugat de aceasta sa-i dea un memoriu lui Petru Groza – in care se cerea eliberarea din lagar a fiicei si nurorii sale, Iridenta Mota si Elena Codreanu, sotii de legionari, Iuliu Manu a spus: „Nu pot sa fac nimic. Astept si eu sa fiu arestat. Doamna, eu nu am avut copii, dar daca as fi avut, as fi dorit sa semene cu fiul d-voastra Corneliu!”.

Sursa: Apologeticum

BISERICA ŞI CONSTITUŢIA

Comentarii pe marginea unei revizuiri constituţionale
„România recunoaşte rolul istoric, în constituirea şi modernizarea statului român, al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte culte religioase recunoscute de lege” – aşa este definit rolul Bisericii noastre în actualul proiect parlamentar de modificare a Constituţiei, promovat de actuala putere politică a ţării. Textul este nefericit şi dezvoltă o întreagă teorie pornind de la o premisă absolut falsă. De ce? Pentru că Biserica Ortodoxă nu a construit statul „modern”; cum ar fi putut să contribuie la „modernizarea” statului?!
Ar fi însemnat că Biserica este o continuare a Revoluţiei Franceze, cea care a fost sursa de inspiraţie a secularismului agresiv şi a proiectului „modernizării” ţării, organizat de elitele nutrite de această nouă religie a „drepturilor omului”. Dacă ar fi să discutăm pe teoria modernităţii, comunismul a făcut mai mult decât oricine în această privinţă: electrificarea şi industrializarea ţării, şcolarizarea tuturor copiilor, un sistem de sănătate destul de performant etc. Cei mai mari „liberali” din istoria României au fost comuniştii, în mod oarecum paradoxal. Dar şi unii şi alţii au văzut dimpotrivă în Biserică un factor de frânare a „modernităţii” în spiritul revoluţionar, de „propăşire spirituală a maselor”, având bazele în ideile iluminismului şi ale marxismului, care făcea din lupta de clasă un model de evoluţie socială.

marți, 13 august 2013

Serpii care vin la icoana Maicii Domnului: Minunea din insula Kefalonia (VIDEO)

Pe 15 August, o multime de serpi se aduna in una (Lagouvarda) din multele biserici din insula Kefalonia (satul Markopoulo - Grecia) si se opresc la icoana Fecioarei Maria. Specia de serpi - Telescopus fallax - este in general agresiva si nocturna, veninul lor poate ucide rapid o soparla, iar asupra omului poate produce neplaceri timp de minim 3 ore (dureri locale, ameteli etc). Dupa ce se termina slujba se retrag si revin la comportamentul normal. Serpii au o cruce pe cap, ca semn distinctiv (parca aminteste de minunea savarsita de Moise in pustie).

Ei se pare ca ies de sub rocile ce sustin turnul clopotnitei, apoi urca pana sus si coboara in biserica prin orificiile special create pentru actionarea clopotelor. Fiind sarbatoare, clar ca biserica nu este goala. Cu toate acestea serpii nu se tem si nici nu fac vre-un rau.

Gheorghe Calciu despre Biserica si duhul lumii

Biserica este persecutată, în sensul spiritual. Cele mai odioase filme şi cărţi apar despre Iisus, despre Apostoli, cele mai odioase patimi pământeşti devin spectacolul lumii întregi. Ce mai vedem la televizor decât spectacolul acesta al desfrânării şi al păcatelor?! Când şi când mai apare altceva. Aţi văzut, în presa română? Niciodată nu se spune un lucru bun. Numai ticăloşii, numai nenorociri... Trăim într-o lume păcătoasă, care încearcă să nu ne lase să mergem la biserica lui Dumnezeu, ca să nu fim în Trupul mistic al lui Iisus, pentru că Biserica e Trupul mistic al Mântuitorului Hristos, în care fiecare dintre noi este un mădular.

Cantari dedicate Maicii Domnului

O, Maicuta dulce, Maica mea

Despre spovedanie si rugaciune cu parintele Iustin Parvu

Parintele Iustin Parvu are 94 de ani si este duhovnic al romanilor de pretutindeni. Demult nu-si mai masoara timpul in ani, ci in fapte si vorbe bune. Vorbeste oricui ii calca pragul, iar apropiatii ii spun "batranul". Parintele Justin, cu ochii sai albastri ca cerul, te face sa zambesti din toata inima, iti spune de ce ai nevoie ca sa mergi mai departe si-ti da sperante...Ce conteaza ca uneori nu intelegi imediat ce spune, de vreme ce Dumnezeu este deasupra lui?

Langa parintele uiti de foame, de frig si de zadarniciile lumii acesteia. Te copleseste cu bunatatea-i desavarsita care te indeamna sa revii iar si iar, si sa te asezi in genunchi cu smerenie, sorbind cu nesat din izvorul bunatatii, al intelepciunii si al dragostei sale de oameni.

La sfarsitul iernii am urcat din nou spre chilia parintelui Justin, la Manastirea Petru Voda.

PĂTIMIRILE UNUI MONAH - Interviu din anul 1991 cu Părintele Justin Pârvu

Părintele I.P. este un nume nu numai cunoscut prin părţile noastre, dar şi foarte căutat de credincioşi. Pentru că el întruchipează în mod exemplar virtuţile monahului dăruit până la uitarea de sine credinţei în Dumnezeu şi slujirii cu devoţiune a aproapelui. Foarte mulţi oameni, care i-au trecut pragul chiliei din sfânta Mănăstire Bistriţa, pot depune mărturie despre căldura şi bunătatea sufletească a Părintelui, despre marea sa capacitate de a asculta, înţelege şi alina suferinţele, despre harul cu care l-a înzestrat Dumnezeu de a veni în sprijinul celor căzuţi în nevoie şi păcat.

Puţini însă cunosc pătimirile, chinurile inimaginabile la care a fost supus ani în şir în închisorile comuniste. Numai şi numai pentru că în timpurile acelea de restrişte forţele oculte ale represiunii erau interesate să scoată cu orice preţ, din pământ din iarbă verde, “duşmani înrăiţi ai regimului” spre a-şi justifica ororile şi crimele săvârşite împotriva poporului român.

Când l-am rugat să-şi depene amintirile din anii de închisoare şi cum credinţa în Dumnezeu l-a ajutat să supravieţuiască, ne-a refuzat cu eleganţa-i caracteristică, pe motiv că alţi părinţi au suferit chinuri şi mai îngrozitoare decât el şi nu s-au plâns, n-au făcut-o pe martirii. Dar la insistenţele noastre repetate a acceptat să dezvălui câte ceva din infernul prin care a trecut. Ceea ce ne-a bucurat nespus de mult. Pentru că ne-a oferit posibilitatea să argumentăm cu un caz, dintr-un număr impresionant, felul în care Biserica noastră a plătit, prin slujitorii ei, dreptul la o afirmare liberă, şi mai cu seamă să arătăm, din perspectiva unei cumplite experienţe de viaţă, cât de puternic poate fi omul atunci când în întreaga lui fiinţă stă sub luminarea credinţei.

Întrucât întâmplările şi trăirile din închisoare ale părintelui I. P. sunt multe şi cutremurătoare şi nu pot fi epuizate în coloanele unui singur articol, ne-am gândit să le reproducem în foaia “Credinţa neamului”, sub forma unui serial purtând titlul PĂTIMIRILE UNUI MONAH, în nădejdea că cititorii vor avea curiozitatea şi răbdarea să-l urmărească până la capăt.

Înainte de a trece la derularea faptelor şi întâmplărilor anunţate, ne simţim datori să inserăm câteva date din biografia părintelui I. P., spre o mai bună edificare a identităţii sale.

Părintele I. P. a văzut lumina zile cu 71 de ani în urmă, în comuna Poiana Teiului, jud. Neamţ. Cultul credinţei din familie, ca şi eforturile mamei sale, care era foarte evlavioasă, l-au îndemnat încă din fragedă tinereţe să se consacre vieţii monahale. Intră la schitul Durău unde ajunge călugăr. În 1938, pe când avea 18 ani, pleacă să urmeze cursurile seminarului Teologic de la Roman. În 1939 se transferă la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, de lângă Bucureşti. Aici stă până în 1942, când acest seminar se desfiinţează. Revine la Roman unde îşi continuă studiile până în luna mai 1948, când este arestat, cercetat şi condamnat la ani mulţi şi grei de închisoare.

După eliberarea sa din închisoare s-a stabilit la Mănăstirea Secu. A venit apoi la Mănăstirea Bistriţa, de unde, la începutul acestui an s-a retras la Mănăstirea Secu.

Red.

Zece zile în podul securităţii
Mi-amintesc că pe la începutul lunii mai a anului 1948, pe când eram în ultimul an de studii la seminarul de la Roman, pe neaşteptate am fost înşfăcat de nişte vlăjgani şi împreună cu încă cinci colegi, am fost înghesuit într-o maşină şi dus sub ameninţare la securitate. Totul s-a produs atât de repede, de năucitor, încât pe moment n-am realizat ce se întâmplă cu mine. Ba mai mult, mi-am zis în sine cu naivitate că la mijloc nu poate fi decât o eroare, întrucât nu mă ştiam culpabil cu ceva.

La Securitate, cum toate încăperile erau ticsite cu arestaţi, între care preoţi, avocaţi, medici, profesori, elevi de la alte şcoli din oraş, iar dispoziţia era ca cei aduşi acolo să stea într-o izolare totală spre a nu putea comunica unul cu altul, alături de colegii mei am fost urcat în podul unei clădiri, culcat cu faţa în jos şi pus sub supravegherea a trei haldăi care ţineau pistoalele automate aţintite asupra noastră. Nu aveam voie să facem nici o mişcare, darămite să vorbim.

Pentru necesităţi, sub ameninţarea percuţiei trăgaciului eram scoşi afară, câte unul, dar obligaţi să privim numai în pământ, fără putinţa de a întoarce capul spre dreapta sau spre stânga.

În podul securităţii, cu faţa în jos, am stat zece zile, într-un întuneric înfricoşător, străpuns de lumina palidă a unei lumânări şi de înjurăturile spurcate ale haidamacilor care ne păzeau, atunci când li se părea că schiţăm vreo mişcare. Căci nu e uşor să stai ca un răstignit, zile şi nopţi în şir, cu faţa în jos, să nu poţi face cea mai neînsemnată şi inofensivă mişcare. Ţin minte că timpul detenţiei în pod a fost un timp de coşmar, de suferinţă şi deznădejde, un timp care mi s-a părut cât veşnicia, căci am trăit senzaţia că nu va mai lua sfârşit.

Un personaj odios

După zece zile de penitenţă încordată, securiştii au început să-şi dea arama pe faţă, respectiv să ne ancheteze. Unul câte unul eram coborâţi din pod şi duşi în nişte camere unde ni s-au pus tot felul de întrebări, când insinuante, când provocatoare, când mieroase, când ameninţătoare. Anchetatorii, oameni cu experienţă în chinuirea semenilor, se dădeau la tot felul de mârşăvenii, fără teama că vor fi traşi la răspundere sau că încalcă cele mai elementare reguli ale respectului faţă de om.

Dacă te încăpăţânai în muţenie sau căutai să-ţi demonstrezi nevinovăţia, erai imediat dat pe mâna haidamacilor specializaţi în bătăi şi torturi crunte. Aceştia aveau o adevărată plăcere să te chinuie, să te supună la cele mai cumplite suplicii fizice, până îţi pierdeai cunoştinţa. Când constatau că nu mai eşti în simţiri, începeau să toarne găleţi cu apă pe tine până îţi reveneai, după care te luau din nou în primire cu o furie sporită.

Dar nu despre aceste grozăvii vreau să vă povestesc, ci despre un anume Constantin Doina, un individ sinistru, un provocator odios, care a făcut mult rău la viaţa lui băgând mulţi oameni nevinovaţi în iadul puşcăriilor. Ştiu toate acestea acum, după ce am aflat cine a fost şi cu ce s-a îndeletnicit această creatură, însă atunci, în 1948, când l-am cunoscut, l-am considerat un om de bună credinţă, sincer interesat de soarta neamului românesc şi de aceea m-am lăsat înşelat de momelile sale.

Constantin Doina, în 1941, după înăbuşirea rebeliunii legionare de către generalul Ion Antonescu a fost condamnat la ani grei de închisoare pentru participarea activă la această mişcare, precum şi la alte blestemăţii. După ce comuniştii, cu sprijinul baionetelor sovietice pun mâna pe putere, Constantin Doina este eliberat din închisoarea Aiudului cu condiţia de a fi colaboratorul Securităţii. Om fără scrupule, fără Dumnezeu, Doina ca să-şi salveze pielea, îşi vinde diavolului sufletul şi aşa această secătură a început să frecventeze diferite medii, să incite pe unul, să mintă pe altul, să creeze, chipurile, o “rezistenţă” împotriva noilor autorităţi. Care cum cădea în plasa urzelilor sale necurate, imediat era denunţat la Securitate şi luat în vizor ca element duşmănos. Mai cu seamă că la acea vreme trebuia să se demonstreze cu orice preţ teoria ascuţirii luptei de clasă a tătucului Stalin.

În periplurile sale viclene, înşelătoare, Doina a venit şi pe la noi la seminar, pozând în chip de victimă şi incitându-ne la nesupunere deschisă faţă de autorităţile comuniste care, după spusele sale, au zilele numărate, întrucât poporul este gata să le răstoarne şi să izgonească de la putere. Ca român, ca tânăr crescut în frica lui Dumnezeu, în iubirea şi dăruirea pentru libertatea, unitatea şi neatârnarea neamului, nu am rezistat tentaţiei de a da curs favorabil cererii insistente a acelui Doina de a-mi da adeziunea la cauza eliberării poporului român de sub tirania comunistă. Ca mine au procedat şi alţi colegi, care au împărtăşit aceeaşi soartă.

E lesne de înţeles că făcând acest lucru mi-am semnat sentinţa, am apărut deodată ca adversar de temut al comunismului care trebuia anihilat. Nu mi-ar fi părut rău dacă aş fi organizat vreo acţiune “subversivă”, dacă aş fi participat la vreo luptă. Chiar dacă nu am făcut nimic din toate acestea, pentru securişti simplul fapt că mi-am pus semnătura pe o hârtie pe care tot el o redactase a fost de ajuns ca să mă înhaţe, să mă învinuiască şi să mă dea pierzaniei.

Spre a ne duce în eroare în timpul anchetei, după o regie bine pusă la punct, între arestaţi şi anchetaţi a apărut şi Doina, care din când în când trăgea cu coada ochiului către mine şi-mi făcea semne discrete să fiu tare, să nu cedez. La câţiva ani, unii deţinuţi care au avut şansa de a ieşi mai repede de după gratii, l-au întâlnit la Iaşi pe Doina purtând cu trufie uniformă cu epoleţi şi petliţe albastre, dovada că bunii lui stăpâni l-au răsplătit pentru “serviciile” făcute, practic pentru crima de genocid.

Supliciile de la Suceava

După terminarea anchetei la Roman, împreună cu ceilalţi deţinuţi am fost transferat la închisoarea de la Suceava, o închisoare mare, amenajată după toate preceptele bestialităţii. Aici, după estimarea mea, erau peste 800 de deţinuţi din nordul Moldovei, Iaşi, Bacău, Neamţ. Cei mai mulţi dintre ei erau studenţi, elevi, avocaţi, preoţi, în parte victime ca şi mine ale diversiunii regimului autoritar comunist.

Din câte mi-am dat seama aici am fost aduşi pentru confruntare şi îngroşarea dosarelor cu noi “probe”. Cei din Roman erau puşi faţă în faţă cu cei din Iaşi ori Piatra-Neamţ pentru a se acuza reciproc, în virtutea aceloraşi înscenări.

În timpul anchetelor care se desfăşurau numai noaptea, eram chinuiţi până la epuizare şi constrânşi să recunoaştem că ne facem vinovaţi de activitate contrarevoluţionară, şi în consecinţă să spunem cu cine am acţionat şi unde sunt armele şi depozitele de muniţie de care ne-am folosit.

Camerele de anchetă aveau alături camere de tortură. Ancheta la Suceava începea după ce treceam în prealabil prin camera de tortură, unde eram bătuţi şi schingiuiţi până ţâşnea sângele din trupurile noastre. La Suceava bătaia era socotită că nu şi-a atins scopul dacă cel lovit nu urla de durere. Şi cu cât urla mai tare, cu atât bătaia se înteţea, devenea mai cruntă. Prin asta se voia impresionarea celor ce urmau să vină la rând în moara gealaţilor.

Alteori, noi, care ne găseam acolo, eram luaţi din camere şi bătuţi din sadismul temnicerilor. Căci adesea se întâmplă ca unii din oamenii închisorii să vină înfierbântaţi de băutură din oraş şi să-şi verse zelul animalic, instinctele primare, asupra făpturilor noastre, ajunse în urma atâtor suferinţe nişte biete schelete umblătoare. Uneltele preferate cu care haldăii închisorii ne zvântau în bătăi erau vergile metalice şi bastoanele de cauciuc de mărimea cozilor de sapă şi târnăcop.

Dar uneori nu se mulţumeau numai să ne bată, ci recurgeau şi la practici nemiloase de tortură. Ne introduceau ace sub unghii sau ne băgau câte două-tei minute în etuvele de deparazitare puternic încinse. Iar când ne scoteau de acolo, sufocaţi de căldura aceea îngrozitoare, turnau apă rece peste noi “ca să ne răcorim”. Aşa au contactat cei mai mulţi dintre noi pneumonii, T.B.C., şi s-au prăpădit înainte de vreme. Dacă stau şi mă gândesc bine, numai o minune s-a întâmplat cu mine de am scăpat cu viaţă din cumplitele încercări prin care am trecut.

Nici în privinţa mâncării n-am dus-o mai bine. Între altele aş vrea să arăt că în lunile iunie-iulie mâncam numai zeamă de iarbă fiartă. Iarbă cosită din câmp era adusă la închisoare, tocată, pusă la fiert şi servită deţinuţilor politici. Era mare sărbătoare când la o lună apărea în gamelă o mâncare de fasole sau orez fiert. După acest regim alimentar de exterminare nu numai că am slăbit într-un hal fără de hal cu toţii, de nu ne mai puteam ridica de jos, dar am început să ne umflăm. Când apăsam cu degetul în carne rămânea groapă în urmă. Era o dovadă elocventă a descompunerii ţesuturilor organismului, a incapacităţii lor de a mai elimina apa. Dar apa nu se elimina şi din cauza cantităţilor excesive de sare din aşa-zisele mâncăruri cu care eram trataţi.

După ce ne-am îmbolnăvit cu toţii, a catadicsit să ne viziteze medicul, care s-a uitat la noi din mers, fără să ne întrebe nimic. Totuşi la câteva zile am constatat o îmbunătăţire a meniului, spre a ne mai reveni. A început să ni se dea ciorbă cu câteva floricele de grăsime, varză scăzută, orez fiert şi chiar fasole gătită. Dar această îmbunătăţire a fost pentru noi o a doua pedeapsă, nu mai puţin severă. Stomacurile noastre dezobişnuite cu asemenea mâncăruri nu le-au putut suporta şi cei mai mulţi dintre noi s-au îmbolnăvit de dezinterie. Internarea în infirmeria închisorii n-a însemnat niciodată nimic, căci erai lăsat fără ca cineva să-ţi întindă o mână de ajutor.

Drama izolării de cei dragi

“Răsfăţul” de a fi nutriţi mai binişor nu avea să dureze prea mult. Cum ne-am mai întremat, cei care nu s-au pierdut din cauza dezinteriei am fost trecuţi iarăşi la hâlbele cunoscute. În aceste condiţii, speranţa de a ne mai potoli foamea se lega de serviciul la bucătărie, când ne venea rândul.

Acolo eram puşi, sub supraveghere, să facem tot felul de treburi. Căram apă, curăţam cartofi, spălam oale, crătiţi, duceam mâncare la porci. De lihniţi ce eram ne venea să înghiţim cartofii cruzi. Însă nimeni nu îndrăznea, fiindcă de cutezai să muşti dintr-un cartof cădea cerul pe tine, supraveghetorul te şi lua la pocnit. Ne bucuram totuşi de un favor, să mâncăm cojile de cartofi când duceam căldările cu lături la trocile porcilor. Băgam mâna în lături şi cum dădeam peste o coajă o duceam cu repeziciune la gură.

În această ordine de idei aş vrea să mă refer la o întâmplare şi comică şi tragică în felul ei, care arată în ce stare de decădere umană ajunsesem.

Directorul închisorii, un satrap cu suflet de piatră, avea un câine de rasă, nu prea mare, dar dolofan şi îndesat, care se plimba netulburat prin curte. Într-una din zile câinele dispare. Directorul declanşează imediat urmărirea. S-a scotocit peste tot însă în zadar. Nu s-a găsit nici urmă de câine. Atunci deţinuţii au început să fie interogaţi şi bătuţi. Până la urmă unul din ei a declarat că l-au sacrificat şi l-au mâncat. Cum de au reuşit o asemenea performanţă n-am putut afla niciodată. Cert este că după această ispravă toţi deţinuţii politici au primit drept pedeapsă ca timp de două zile să nu ni se dea decât o singură masă, la prânz.

După un an de chin şi crucificare, cei de la închisoare au început să ne pregătească pentru judecată. Pentru că nu arătam deloc bine, au început să se îngrijească de hrana noastră, să ne făţuiască, să nu creadă cei care urmau să ne judece sau să asiste la proces că o ducem atât de rău în închisoare, dar nu îmbunătăţindu-ne meniul, ci dându-ne posibilitatea de a scrie familiei să ne trimită pachete.

La cei mai mulţi dintre noi ni s-a dat chiar câte o carte poştală. Mulţi însă nu am beneficiat de această favoare, printre care m-am numărat şi eu. De ce? Pentru că în timpul anchetelor n-am acceptat să declar ceea ce doreau ei, adică să-mi asum fapte şi acte pe care eu nu le săvârşisem. Şi toţi care s-au menţinut şi nu au cedat nu au beneficiat de dreptul de a scrie celor dragi de acasă şi de a primi pachete.

A fost o măsură diabolică şi absurdă în ultimă instanţă care, sufleteşte, m-a lovit mai rău decât bătăile şi umilinţele la care am fost supus. Vă închipuiţi ce dramă am putut să trăiesc când vedeam că unii pot să comunice cu exteriorul şi primesc şi pachete, iar eu eram ţinut într-o izolare totală.

În această situaţie singura mea nădejde şi mângâiere a fost Dumnezeu. Zilnic mă rugam în gând Părintelui ceresc şi-l imploram să-mi dea tărie ca să rezist. Eram ferm hotărât ca, de voi avea şansa să mai văd odată lumina soarelui şi să respir aerul libertăţii, să nu fac altceva decât să-l slujesc pe Dumnezeu şi să ajut pe cei ce au nevoie de sprijin sufletesc. Apoi, ca să evadez din lumea subumană în care fusesem aruncat, am luat obiceiul de a visa cu ochii deschişi. De câte ori aveam clipe de linişte, îmi construiam o lume în care mă primblam fără nici o oprelişte. Aşa mi-am creat mici bucurii.

În măsura în care am putut, am lămurit şi pe alţii să procedeze la fel ca mine. Nu întâmplător, temnicerii aveau cea mai mare ură pe noi preoţii. Ştiam că prin felul nostru dârz de a fi, prin credinţa în Dumnezeu, îi molipsim şi pe alţii şi îi întărim spre rezistenţă.

În acest context nu pot să uit întâmplarea dureroasă cu părintele Comănici, un călugăr de la mănăstirea Neamţ, care a ajuns să fie ridicat şi închis pentru că a fost denunţat că ar fi omenit un legionar care era urmărit de securitate.

Părintele Comănici, credincios cum era, află într-o zi un loc tainic de intrare în capela închisorii. Căci până în 1944 deţinuţii aveau dreptul să se roage, să asiste la slujbe în această capelă. Şi nici una nici două, într-o bună zi, părintele se face nevăzut. Când se face apelul, ia-l pe părinte de unde nu-i. Imediat s-a declanşat alerta în toată puşcăria. S-a scotocit peste tot, dar nici pomeneală să fie găsit părintele. După câteva ore, apare, în sfârşit luminat de bucuria de a se fi rugat ca orice creştin lui Dumnezeu. Nimeni nu a luat în seamă faptul că nu a încercat să evadeze şi că pur şi simplu a mers în capelă să se roage. Şi, ca urmare a fost supus unor bătăi demenţiale şi aruncat într-o cameră de izolare, unde timp de trei zile i s-a dat o felie de pâine şi un pahar de apă sărată. La puţină vreme a dat în icter, a fost dus la infirmerie şi de atunci nu am mai aflat ce s-a petrecut cu el.

Pentru a frânge solidaritatea dintre deţinuţi şi a introduce zâzanie şi neîncredere între ei, administratorul închisorii a recurs la metoda reeducării, a îndoctrinării noastre cu sloganurile ideologice comuniste. Zilnic, între anumite ore eram aduşi într-o sală, unde eram puşi să lecturăm operele “clasicilor marxism-leninismului”, îndeosebi tezele tătucului Stalin, în mare vogă la noi pe atunci şi să le discutăm favorabil. Pentru ca să nu facem confuzii sau “devieri”, ni s-a repartizat şi un propagandist, silitor în felul lui, însă limitat. În afară de câteva formule pe care le ştia pe de rost, nu mai ştia nimic.

Din păcate, manevra reeducării a avut efect. O parte dintre noi, fie din convingere sinceră, fie din oportunism, a început să facă apologia comunismului şi să se repeadă la cei ce nu s-au lăsat prinşi în această capcană. În felul acesta, între noi şi-a făcut loc suspiciunea, adversitatea, delaţiunea. Şi ce este trist în această poveste e faptul că cei convertiţi la comunism nu au avut o soartă mai bună decât noi cei rămaşi în datele noastre fundamentale.

Apărut în revista “Credinţa neamului” – Mănăstirea Bistriţa, jud. Neamţ , 1991

Parintele Arsenie Boca despre Maica Domnului

    Ea e prevăzută de Providenţă îndată după caderea omului.
    Deci pomenirea Ei, pune din plin, problema refacerii omului.
    Primul om refăcut, e Iisus, Fiul Ei, şi toţi ucenicii lui Iisus, deci Ea e şi Maica Bisericii. A fost instituită, chiar de Iisus, când era pe cruce, ca maică a creştinătăţii, când i-a dat pe Ioan de fiu şi lui Ioan  i-a dat-o pe Ea de maică.
    Dacă viaţa noastră s-ar reduce numai la viaţa aceasta, cea între leagăn şi mormânt, toată zdroaba vieţii ar fi fără sens. Dar viaţa noastră nu e numai atâta.
    Ştim de la Iisus, că vom purta şi chipul pe care ni l-a arătat El, schimbându-Se la faţă. Aceasta încă, când Se va naşte în noi Iisus, aşa cum S-a născut în sfânta Fecioară.
    Prin asceză şi iubire sufletul nostru trebuie să ajungă la curăţia sufletului fecioară, în care se va naşte chipul nostru veşnic.
    Nu e prin urmare numai o urmare a Domnului, o „imitatio Christi”, ci şi o urmare a Maicii Domnului. Iar Maica Domnului n-a fost scutită de niciuna din durerile omeneşti. De mică a cunoscut refugiul şi prigoana lui Irod. Sabia durerilor a fost profeţită pentru sufletul Ei.
    Ea e modelul desăvârşit de curăţie şi iubire, duse până la jerfă: dovadă, că puţini erau până sub crucea Răstignitului, şi printre cei puţini, era Maica Domnului.
 
    Tot aşa, pe lângă orice răstignit al vieţii acesteia, puţini mai rămân pentru el către Dumnezeu, şi printre cei puţini, e Maica Domnului. – Căci, spre a ajunge la refacerea noastră, trebuie să trecem prin multe răstigniri, şi avem trebuinţă de o inimă de mamă pentru noi către Dumnezeu.
    Dumnezeu ne părăseşte uneori; sfinţii nu sunt ascultaţi, dar iubirea de mamă întoarce asprimea Dreptăţii lui Dumnezeu din nou în iubire.


Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, „Cuvinte vii”, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 121-122.

luni, 12 august 2013

Părintele Justin Pârvu închindu-se moaştelor sfinţilor de la Aiud


ÎNTRU MULŢI ANI! Părintele Amfilohie, la cota 46

Părintele Amfilohie Brânză, duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti împlineşte astăzi vârsta de 46 de ani, ocazie cu care îi urez mulţi ani luminaţi, în care cuvântul său să străpungă în continuare rătăcirea, îndrăcirea, prostia, ecumenismul, nesimţirea, iar lista poate continua.



duminică, 11 august 2013

Parintele Justin Parvu despre "dresajul" televiziunii

Tineretul trebuie salvat de influenţa televiziunii care exercită un fel de dresaj asupra minţilor tinere.

Aici e vina părinţilor, a învăţătorilor...

Diavolul îşi ia mai repede de partea sa pe ignorant, decât pe omul care ştie să pună întrebări, care ştie pilda lui Hristos, care ştie o rugăciune, care poate să spună o vorbă înţeleaptă din Pateric.

Parintele Justin Pârvu

Hirotesia întru stareț al mănastirii Petru Vodă a părintelui Hariton Negrea

Parintele Hariton Negrea, urmasul Parintelui Justin Parvu la Petru Voda

La 28 noiembrie 2008, profesoara Gratia Lungu Constantineanu ajungea la Manastirea Durau, pentru a lua un interviu parintelui slujitor si duhovnic de acolo, Ieromonah Hariton Negrea. Profesoara Lungu lucra la cea de a doua carte a sa – avandu-l ca personaj central pe Parintele Justin Parvu, carte care avea sa apara la Editura Haritina, in 2009, cu titlul: “Parintele Justin Parvu. Ctitor si parinte duhovnicesc.”

In aceasta lucrare sunt adunate o seama de marturii si ganduri ale ucenicilor celor mai destoinici ai Parintelui Justin, imprastiati prin tara pe la diveste manastiri si schituri, si pentru a caror culegere Doamna Lungu Constantineanu s-a deplasat prin tara parcurgand peste 6000 de km spre a purta dialog, pentru a intervieva, pe fiecare in parte. In prefata cartii, autoarea nota: “O realitate cu totul aparte am aflat la Sfanta Manastire Durau, manastirea de metanie a Parintelui Justin, unde sfintia sa a trimis un ucenic foarte responsabil si vrednic de a duce mai departe osteneala de preot slujitor , misionar si duhovnic…”

miercuri, 7 august 2013

A aparut revista Familia Ortodoxa, nr 55 - august 2013


O inimă îmbuibată…

Ce groaznic este să nu-ţi stea mintea decât la mâncare şi băutură, la ghiftuială şi beţivăneală!

Un pântece sătul din cale-afară pierde credinţa, frica de Dumnezeu, începe să nu-i mai pese de rugăciune, pentru a-I aduce Domnului mulţumire şi laudă.O inimă îmbuibată îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, devine insensibilă, se învârtoşează ca piatra.

Iată de ce Mântuitorul ne previne îndatoritor să nu mâncăm şi să nu bem peste măsură, pentru ca „ziua aceea (a morţii) să vină peste noi fără veste“ (cf. Luca 21, 34). Ea ar putea veni aşa din pricină că L-am mâniat pe Domnul prin modul nostru uşuratic şi fără rost de a ne petrece timpul, mâncând şi bând.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, 2005, p. 323)

Preotul Vasile Fodorut, apostolul omeniei

Crezând cu tărie că credinţa noastră trebuie să aibă o latură văzută, preotul Vasile Fodoruţ şi Centrul care poartă numele singurului sfânt al Maramureşului recunoscut de sinaxare, Iosif Mărturisitorul, dau, în fiecare zi, o pildă vie de omenie şi generozitate.

Deşi inaugurată numai în urmă cu un deceniu, bisericuţa de lemn de pe Bulevardul Republicii nr. 8 a devenit o oază de normalitate, în care credincioşii găsesc alinare şi pentru suflet şi pentru trupurile flămânde sau bolnave.

Parintele Nicolae Tanase despre Parintele Justin Parvu

Viata crestina este antidotul cel mai puternic pentru neutralizarea virusului nihilist

fragment audio din cartea „Efectele televiziunii asupra mintii umane" scrisa de Virgiliu Gheorghe

Economist român: ”România nu are nevoie de FMI”

„Paradoxal, prezenţa FMI în România este o formă de interpunere a statului în treburile economiei private. Nu putem enunţa o măsură clară prin care FMI a ajutat sau ajută sectorul privat din România. Dimpotrivă, măsurile impuse au lovit dramatic taman în sectorul de la care se aştepta mai multă competitivitate”, spune economistul Cristian Păun într-un amplu interviu acordat Epoch Times. În opinia sa, mult lăudata macrostabilizare s-a produs prin creşteri semnificative de taxe şi cu o dublare a datoriei publice, fără ca vreo reformă structurală să fie dusă până la capăt măcar.

Epoch Times: De ce are nevoie România de încă un acord de împrumut cu FMI din moment ce, potrivit datelor Ministerului de Finanţe, nevoia brută de finanţare va scădea puternic în următorii ani iar dependenţa ţării noastre de pieţele financiare interne şi externe a fost redusă în sensul că ne împrumutăm mai ieftin de pe pieţele internaţionale de capital pentru finanţarea deficitului bugetar?

O întâmplare minunată a părintelui Arsenie Boca în Sfântul Munte

Între manuscrisele Părintelui Arsenie Boca a fost găsită și dezvăluirea mult așteptată a unei întâmplări minunate din perioada petrecută la mănăstirile din Athos, care redă cu scrisul părintelui și în stilul său inconfundabil unele din nevoințele și trăirile sale inedite din acele locuri sfinte. Facem mențiunea că această povestire a fost publicată și în cartea ”Catisme athonite”, însă datorită valorii inestimabile a conținutului său duhovnicesc, de taină, o tipărim și în această lucrare.
În Sfântul Munte, părintele a lucat atât la chilia Sfântului Ipatie, unde a curățat curtea și a rânduit grădina, împreună cu Părintele Dometie Trihenia, preoțit din 1937, cât și la schitul Prodromul, unde a lucrat la treptele de pe drumul îngust care coboară la peștera Sfântului Atanasie, loc despre care se vorbește și în povestirea părintelui, redată mai jos:
Treptele Sfântului Atanasie Athonitul
Lucram de câteva zile să reconstruim treptele care coboară dinspre schitul Prodromul la peștera Sfântului Athanasie. Peștera se afla aproape în buza mării, la vreo 50 de trepte deasupra ei. Foloseam materialul existent chiar de acolo, bucăţi de rocă destul de tare şi pe care o fasonam cu daltă şi cu barosul. Lucram cu Porfirie şi Dometie de la chilia Sfântul Ipatie, dar primisem ascultarea de la Părintele Arsenie Mandrea, stareţul Prodromului. Pentru mine era un fel de plată sau troc ca să mi se îngăduie să copiez din biblioteca bogată în manuscrise pe Părinţii Filocaliei. Era o misiune pe care am primit-o de la Vlădica Nicolae Bălan şi de la Părintele Profesor Dumitru Stăniloaie. Trebuia să facem muncă de ocnaşi, spărgeam şi fasonam dalele de piatră apoi le trăgeam cum puteam de la vale la deal. Mai foloseam bâte rotunde din lemn de castan şi nişte capete de funii, foste parâme ale corăbiilor din cea trecută vreme, ce miroseau a mare, a alge şi a pește. Mi-era o sete şi o foame, gura mi-era năclăită şi amară, soarele ne bătea dar nu ne prea încălzea în timpul ce greu se desprimăvăra, de început de aprilie. Mă gândeam la sfinţii de pe Muntele Sinai care şi ei au cărări în trepte pe drumul spre piscul muntelui unde Moise a primit tablele legii – Tora. Încercam să-mi aduc aminte din liceu câte trepte erau pe muntele Sinai. Aici aveam de lucrat vreo 300. Porfirie care era mai solid ca mine îmi strigă în ureche:

luni, 5 august 2013

Tabăra de vară de la Manastirea Oaşa (2013)

Valoarea de neprețuit a Rugăciunii lui Iisus

Noi nu luptăm pentru nepăsare, care este o stare negativă, ci pentru dobândirea harului lui Dumnezeu. Dacă curățirea și mântuirea se atinge prin Rugăciunea lui Iisus, celelalte rugăciuni nu sunt potrivite sau necesare? Ele ne pot ajuta? Bineînțeles. Fiecare rugăciune are o putere uriașă. Este un strigăt al sufletului. Harul lui Dumnezeu vine în noi potrivit credinței și strădaniei celui care-L cere. Există mai multe feluri de rugăciune: rugăciunea liturgică, rugăciunea individuală, rugăciune de mulțumire, de laudă, etc.
Totuși, Rugăciunea lui Iisus are o valoare neprețuită, pentru că, după cum spune Sfântul Isaac Sirul, ea este acea cheiță cu ajutorul căreia putem pătrunde taine pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și nici la inima omului nu s-au suit”. Adică, Rugăciunea lui Iisus poate stăpâni mintea și o poate face să se roage fără încetare. Atunci mintea devine fără de culoare, fără formă, fără contur și primește într-un timp scurt har peste har. „Rugăciunea lui Iisus” aduce mult har, mai mult decât chiar psaltirea, pentru că este strâns legată de smerenie și de conștiința păcătoșeniei noastre.

Virgiliu Gheorghe: "O să vedem de acum înainte tot mai mulţi oameni care sunt adulţi, dar au o mentalitate de copii"

În general, distracţia îi obişnuieşte pe tineri cu o mentalitate dominata de neasumare, de demotivare, de superficialitate şi infantilism. O să vedem de acum înainte tot mai mulţi oameni care sunt adulţi, dar au o mentalitate de copii. Sunt infantili, pentru că maturizarea presupune trecere obligatorie prin anumite etape în viaţa noastră.

Astăzi, copiii de la vârsta 7 ani încep să se gândească la problemele adulţilor, lucru care le afectează clar fiinţa şi nu se mai pot maturiza cum trebuie. Familia presupune maturitate! De la un bărbat se pretinde să fie un om înfrânat, responsabil, puternic, iar de la o femeie să fie caldă.

Fragment din conferinţa "Războiul împotriva familiei" susţinută în aprilie 2013

Povestea lui Stephen, fostul soldat al SUA care a dat visul american pe viata de preot din Romania

duminică, 4 august 2013

Virgiliu Gheorghe despre criza tinerilor de azi

Maica Heruvima: O TÂNÃRÃ FATÃ DE ROMÂNI UCISÃ PENTRU CÃ NU A VRUT SÃ SCRIE ÎMPOTRIVA CREDINŢEI STRÃBUNILOR EI

În cimitirul Mãnãstirii Petru Vodã se odihneşte, de mai bine de 5 ani de zile, monahia Heruvima, pe care, ca mireancã, a chemat-o Svetlana Mihaela Tanasã.
Maica Heruvima a terminat facultatea de limbi clasice la Iaşi şi, în 1995, a primit o bursã de la Fundaţia Soros pentru un masterat în istorie medievalã la Universitatea Central Europeană (CEU), Budapesta. Lucrarea sa de masterat a constat în cercetarea unui manuscris al Tâlcuirii la Facere, scris de Sfântul Ioan Gurã de Aur, şi dovedea, în aceastã lucrare, cã textul tipãrit de iezuiţi şi preluat de J. P. Migne în Patrologia Greacă are numeroase interpolãri şi modificãri faţã de manuscrisul cercetat, în care se regãsea un text cu adevãrat hrisostomic, plin de duh. Concluzia era cã la o ulterioarã editie criticã a Tâlcuirii la Facere se va descoperi balastul introdus cu reavoinţã de iezuiţi (de altfel, apropo de asta, pr. Dumitru Fecioru a fãcut acelaşi lucru cu traducerea în româneşte, pentru cã a luat textul tradus la Neamţu, care se gãseşte într-un uriaş manuscris de la Academia Românã, şi l-a prelucrat dupã cel tipãrit în PG; o altã observaţie – a mea, de data asta – ar fi aceea cã pãrinţii nemţeni de acum 200 de ani nu au tradus nici un singur cuvinţel dupã ediţiile apusene ale Sfinţilor Pãrinţi, ci doar dupã manuscrisele din spaţiul ortodox). Profesorii ei au apreciat munca şi i-au propus sã se înscrie la doctorat. Lucrarea sa de doctorat era axatã tot pe tâlcuirea la cartea Facerii: trebuia sã dovedeascã faptul cã Sfinţii Pãrinţi l-au urmat în tâlcuirea lor la Facere pe ereticul Origen. Svetlana s-a apucat de lucru cu încredere, neştiind ce i s-a cerut, de fapt. Dar, pe mãsurã ce mai citea din Sfinţii Pãrinţi cu pricina, realiza hula ce i se cerea sã o dovedeascã. Am aici, rãmase de la ea, Tîlcuirea la Facere a Fericitului Augustin (în latinã), cea a lui Origen (în greacã), cea a Fericitului Theodorit al Kirului (în greacã), si cea a Sfântului Efrem Sirul (în englezã), ba chiar si comentariul filosofului evreu Filon din Alexandria (în greacã), lucrãri pe care le citise acolo, la Budapesta, în original. Cu cât mai citea înţelegea nu numai cã Sfinţii Pãrinţi nu l-au urmat pe ereticul Origen în lucrãrile lor, ci unul din motivele pentru care au întocmit aceste lucrãri a fost acela de a-l combate pe eretic, şi se vedea asta din felul în care abordau fiecare chestiune în parte.
S-a întâmplat că, fiind acolo, sã-si punã câteva întrebãri despre profesorii sãi şi sã afle cã majoritatea sunt evrei, şi sã vadã dispreţul lor pentru Ortodoxie si pentru Tradiţie, cu toate studiile lor universitare. Iar când le-a comunicat concluzia de mai sus cu privire la Sfinţii Pãrinţi, ei i-au spus: “Nu, nu e aşa. Mai citeşte-i o datã. Mai gândeşte-te. Noi te plãtim ca tu sã demonstrezi ceva, iar tu trebuie sã o faci”.

maica-heruvima1.jpgAu urmat mai multe zile de certuri si argumentãri. Venind în ţarã pentru a-şi mai aduce nişte lucruri, s-a simţit rãu şi s-a dus la medic sã-şi facã un control. Aşa a aflat cã are un cancer al pielii cu o evoluţie rapidã, în zona omoplatului stâng. Explicaţia era una singurã: fususe iradiatã. Doctorul i-a zis cã mai are doar câteva luni de trãit. S-a întors la Budapesta sã-şi ia bagajele. S-a certat cu toatã lumea, care îi spunea: “De ce pleci? Avem soluţii pentru boala ta. Nu e nimic grav, noi putem sã-ţi oferim vindecarea. Fii ascultãtoare şi vei scãpa cu viaţã.” A luat tot ce a putut (deşi mare parte din cãrţi i-au rãmas acolo) şi s-a întors în ţarã. A venit la Pãrintele Iustin si i-a povestit toatã tãrãşenia, iar Pãrintele i-a spus sã rãmânã la noi în mãnãstire (aceasta se întâmpla în august 1997).
maica-heruvima4.jpgA urmat un an şi jumãtate de suferinţã. Boala a ajuns repede la metastazã. Încet, încet, se topea vãzând cu ochii. A primit sã fie rasoforitã şi, cu câteva sãptãmâni înainte de a pleca dintre noi, a fost cãlugãritã de Pãrintele Iustin.

Parintele Gheorghe Calciu despre vulgaritate: "Sa revenim la demnitatea limbajului!”

Limba are tot felul de expresii, poporul are denumiri pentru anumite organe şi funcţii fiziologice care jignesc simţul nostru drept, dragostea noastră pentru frumos, decenţa noastră. Există anumite lucruri care nu pot fi făcute în public, chiar dacă ele fac parte din fiinţa noastră intimă şi de care nu putem scăpa, după cum există şi expresii verbale pe care nu avem dreptul să le folosim în public, chiar dacă ele exprimă adevăruri murdare şi reale. Viaţa îşi are urâţenia ei, partea ei de murdărie şi noi nu avem dreptul să facem din aceste jocuri josnice pâinea zilnică a sufletului nostru.

Sfântul Apostol Pavel spune:

„Mădularele care ni se par a fi de necinste, pe acelea cu mai multă cinste le acoperim;şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviinţă” (Cor. 12,24).

Cred că aceasta e o regulă elementară de bun simţ. Nu din tot ce există se cuvine să facem spectacol public, nu din tot ce există în vocabularul uman, un spectacol verbal.Avem sensibilităţi care ne provoacă dezgust la auzirea unor expresii, avem copii al căror suflet trebuie cruţat de trivialitate, cel puţin până sunt în stare să-şi facă singuri alegerea, avem anumite intimităţi de simţire care ne dor în momentul în care ele devin publice, la îndemâna oricui ne poate răni cu ele.

Icoana de la Manastirea Lavra Pecerska

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu Pruncul. Icoană de la sfârsitul sec. 19, Biserica Trapezei.- Manastirea Lavra Pecerska din Kiev (UCRAINA)

sâmbătă, 3 august 2013

Legenda fecioriei

A fost odatã un împãrat, Împãratul Rãsãritului, foarte bogat şi foarte puternic. Nimeni nu îndrãznea sã porneascã rãzboi împotriva lui, pentru cã armata sa era numeroasã şi ostaşii sãi erau foarte viteji. De multã vreme Împãratul Apusului avea de gând sã îi ocupe tronul, dar nu gãsea nici o cale sã îşi îndeplineascã dorinţa. Aşa cã a promis mari demnitãţi celui care avea sã îi spunã cum poate sã îl învingã pe Împãratul Rãsãritului. Mulţi oameni au venit cu tot felul de idei, dar niciuna nu era destul de bunã. Plictisit sã stea de vorbã cu oameni lacomi dar grei de cap, împãratul a hotãrât sã i se taie capul celui care îi va mai spune vreo idee nefolositoare. Şi, nu dupã multã vreme, douã-trei capete au zburat. De atunci au încetat sã se mai ofere sfetnici pentru înfrângerea Împãratului Rãsãritului. Pânã când la poarta Împãratului Apusului a ajuns un vrãjitor bãtrân, cocoşat, cu faţa hidoasã.

- Mãria ta, am eu un leac pentru împlinirea dorinţei tale.

- Sã îl aud, spuse împãratul.

- Trebuie sã îi slãbim armata.

- Nu e o idee nouã…

- Dar eu ştiu cum o vom face.

joi, 1 august 2013

Icoana Justin Parvu


ADEVARUL despre Miscarea Legionara si Corneliu Zelea Codreanu

Legiunea Arhanghelul Mihail, sau pe scurt Mişcarea Legionară (ML), a avut drept cauze ale apariţiei sale crearea României Mari şi modificarea condiţiilor politice şi economice atât interne cât şi internaţionale, odată cu terminarea primului război mondial.

La începutul anilor ’20, tinerii studenţi şi adolescenţi priveau cu admiraţie la eroismul părinţilor, bunicilor, fraţilor mai mari sau al rudelor apropiate, care luptaseră în război şi realizaseră Marea Unire. Totodată, în şcoli, dar mai ales în familie, se făcea o bună educaţie religioasă, astfel încât cel puţin 30% din tineret era cu adevărat credincios, creştin‑practicant. Se putea observa că în multe familii spiritul naţionalist, al iubirii de ţară, era puternic dezvoltat. Nici nu se putea altfel din moment ce părinţii îşi făcuseră cu prisosinţă datoria în război. Aşa că o bună parte din tineret s-a simţit obligată faţă de neam şi Dumnezeu să respecte sacrificiul românilor din timpul primei conflagraţii mondiale. Cum? Prin menţinerea şi dezvoltarea României Mari. Prin înlăturarea cauzelor interne care puteau duce la slăbirea fragedei unităţi naţionale. Prin pregătirea de a înfrunta noile pericole externe ce băteau la graniţele ţării, în mod special a pericolului comunist ce venea din proaspăta Uniune Sovietică.