marți, 3 aprilie 2012

Parintele Gheorghe Calciu: "Biserica este ezitantă, s-a obişnuit cu o anumită o­be­di­enţă faţă de stăpânire în timpul comunismului şi nu iese din aceasta"

Sunt oameni a căror simplă prezenţă îţi provoacă în su­flet o bucurie imensă, pentru că sălăşluind Hristos în interiorul lor emană o dragoste puternică, necondiţionată. Părintele Gheorghe Calciu a fost o astfel de persoană, pli­nă de virtuţi, dar mai înainte de toate plin de dragoste faţă de orice făptură a lui Dumnezeu. Chiar şi pe patul spita­lu­lui, în ciuda suferinţelor cumplite, găsea resurse pentru a zâm­bi şi a te întâmpina cu bucurie, aşa cum Sfântul Se­ra­fim de Sarov îi întâmpina pe credincioşi. Şi această dra­gos­te şi-a dorit-o şi pentru enoriaşii săi, cărora le‑a lăsat prin testament acest cuvânt: „Iubiţi-vă unii pe alţii cum şi Iisus ne-a iubit pe noi, ca să se vadă din aceasta că suntem fii Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Trebuie să-I mul­ţu­mim lui Dumnezeu că ne-a trimis un astfel de păs­tor, iar pe părintele Gheorghe să-l rugăm ca, de acolo de sus, de lân­gă sfinţii pe care i-a îndrăgit toată viaţa, să se roage pen­tru întreg neamul românesc pentru care a su­fe­rit atât de mult. În anul 2005, în luna septembrie, am stat mai mult de vorbă cu părintele şi mi-a împărtăşit câteva din mo­mentele pe care le-a trăit în temniţele comuniste.

(Raluca Tănăseanu)


***


- Părinţii care au suferit în închisori şi pe care po­po­rul îi consideră sfinţi ar trebui canonizaţi?

- Incontestabil! Numai că Biserica se teme, atunci când e vorba de cei din închisori; au rămas cu aceeaşi idee că sunt duşmanii poporului, ceva în genul ăsta, sau, ori­cum, Biserica nu are curaj să ia atitudine, aşa cum nu a lu­at o atitudine corectă, sau conform canoanelor, nici faţă de părintele Daniel Corogeanu.

- Aţi cunoscut sfinţi în închisori?

- Bineînţeles că am cunoscut, Costache Oprişan a mu­rit în braţele mele. În cartea lui Dumitru Bacu despre Pi­teşti, în prefaţă, am scris amănunţit despre Costache O­pri­­şan. Noi am fost 16 oameni într-o secţie specială, adică în­tr-o hrubă ca un cilindru, semicilindru, 5 celule lipite de pe­rete, fără lumină, fără aer, având numai 2-3 găuri prac­tic jos, pe unde să schimbe aerul, şi am fost ţinuţi acolo 16 per­soane. Şi în această perioadă, în celula de lângă noi, toţi 4 deţinuţii au murit, în celula de dincolo de noi a mu­rit unul, în alta au murit doi şi Costache Oprişan în celula noas­tră. Aşa că, în decurs de doi ani, aproape jumătate din noi au murit. A fost o celulă de exterminare, cu regim spe­ci­al: fără aer, fără lumină, cu bătaie, înfometare şi cu per­se­cuţie specială!

- Cum aţi rezistat?

- Acolo unde a fost unire între noi şi credinţă adâncă şi rugăciune, am rezistat. Pentru că securitatea a organizat lu­crurile în aşa fel încât în fiecare celulă să fie un om des­truc­tiv, şi în sens moral, dar... şi câte un om care să aibă o boa­lă contagioasă. La noi l-au băgat pe Costache Oprişan, care-şi scuipa plămânii, realmente îşi scuipa plă­mânii, nu fac o figură de stil! În fiecare dimineaţă‑şi făcea toaleta şi scui­pa cheaguri de sânge, bucăţi de plămâni! În altă celulă e­rau doi nebuni, în altă celulă era un om, tot aşa cu in­sta­bi­litate psihică, când mergea la securitate dădea in­for­ma­ţii despre ce se întâmpla în celulă: că ne aju­tam unii pe al­ţii, că puneam medicamente pentru cei care nu aveau sau că puneam pâine pentru cei care erau prea slabi; nu era ni­mic important, dar când venea în ce­lulă spunea ce a fă­cut dincolo şi plângea şi‑şi cerea iertare, era un om cu vo­in­ţă zdrobită după ce trecuse prin Piteşti. Aşa că în toate ce­lulele a fost cineva care să aibă un ele­ment distructiv fi­zic sau moral. În celula în care erau cei doi nebuni, toată ce­lula a murit! Noi am fost grupaţi prin personalitatea lui Cos­tache Oprişan, care era un adevărat sfânt! Adică era des­prins de toate cele lumeşti, trăia într‑o rugăciune a­proa­pe permanentă, numai când comunica cu noi… Ni­cio­da­tă nu s-a plâns pentru boala lui, niciodată n‑a plâns pen­tru ceea ce i s-a făcut! Pe toţi i-a iertat şi me­reu ne vor­bea despre iertare şi despre dragoste. El era de fapt Sfân­tul nostru. Iar în momentul când Costache Opri­şan a mu­rit, parcă s-a frânt ceva în noi şi câteva luni am fost de­zo­ri­entaţi. Eram eu, Marcel Petrişor şi Iosif Iosif. Am simţit că suntem ca şi cum ne-ar fi părăsit un tată, aşa cum simt co­­piii mici. Dar ne dăduse destul Costache Opri­şan ca să ne putem noi restaura în spirit după aceea. Şi am su­pra­vie­ţuit datorită faptului că am fost uniţi, nu s‑a în­tâm­plat ni­mic între noi - mici conflicte, dar nu conflicte majore. În­să moartea lui Costache Oprişan a fost tulbu­rătoare pen­tru noi şi îmi aduc aminte că am stat aşa, de multe ori mă uitam la el şi îl chemam pe

Costache Oprişan să-mi dea un semn. Nu mi-a dat ni­ciun semn, dar el ne-a spus înainte de a muri că, dacă Dum­nezeu îl va asculta, se va ruga pentru noi şi vom scă­pa cu toţii, a spus că vom scăpa cu toţii, noi cei trei. Şi aşa s-a şi întâmplat!

- Dar acum simţiţi rugăciunile lui Costache O­pri­şan pentru sfinţia voastră?

- Da, sigur, noi suntem împreună spiritual, tot tim­pul! Şi nu-l uit niciodată, şi-l pomenesc în rugăciuni şi‑i cer să se roage pentru noi.

- Alţi sfinţi pe care i-aţi cunoscut?

- Gafencu, Mazăre, Ioanide, Ianolide… Adică toţi a­ceşti oameni, îndeosebi aceşti tineri care sunt socotiţi sfin­ţii închisorilor, sunt legionari, cei care au intrat în în­chi­soa­re ca tineri, elevi sau studenţi, sub Antonescu şi care n‑au fost eliberaţi şi care au avut o viaţă spirituală ex­tra­or­dinară. Era grupul misticilor, aşa se chemau, care tră­iau în rugăciune şi care au trecut prin închisoare ca nişte fă­­clii pentru noi. Cred că ezitarea Bisericii este din ca­uza a­ceasta, că au fost legionari. Dar această discri­mi­nare, ca să spun aşa, pe motive politice, nu religioase, este un act pen­tru care ierarhia va răspunde în faţa lui Dumne­zeu!

- Ce ar trebui să facem totuşi, şi noi credincioşii şi a­numiţi preoţi mai curajoşi, ca să spun aşa, pentru ca a­ceşti sfinţi din închisori să fie mai cunoscuţi?

- S-a făcut un dosar pentru canonizarea lui Gafencu de către foştii deţinuţi, s-au scris articole, dar toate a­ces­tea sunt înăbuşite pentru simplul motiv că au fost le­gi­o­nari. Ca şi cum Moise Arapul, care a fost tâlhar, ştiţi… Ca şi cum dacă a fost cineva legionar este incriminat pentru toa­tă viaţa! Adică Biserica se dovedeşte superioară lui Iisus Hristos?! Iisus Hristos a stat de vorbă cu toţi, nu? Şi a făcut din pescari Apostoli şi din păgâni Mucenici. To­tuşi Biserica este ezitantă, s-a obişnuit cu o anumită o­be­di­enţă faţă de stăpânire în timpul comunismului şi nu iese din aceasta. De ce? Numai ei ştiu!

- Am putea lua exemplu de la Biserica Rusă? Să ne gân­dim la Patriarhul Tihon care a fost canonizat.

- Da, sigur că da, Rusia i-a canonizat pe toţi cei ce au mu­rit în închisoare, mii de sfinţi a făcut! La noi nu s-a ca­no­nizat niciunul din închisoare! Adică Biserica îşi reneagă pro­pria sa comoară! (...)

- În ce măsură sfinţii din închisori au fost un sprijin pen­tru ceilalţi deţinuţi, mai slabi în credinţă?

- Ei au făcut şi convertiri! Adică prin atitudinea lor, poa­te nu prin discursul lor, ca să zic aşa, dar prin ati­tu­di­nea lor, prin bunătatea lor, prin iertarea lor, prin posturile pe care le ţineau. Erau unii care o săptămână nu mâncau ni­mic! Vă închipuiţi că în condiţiile de acolo din în­chi­soa­re, unde toţi eram înfometaţi, erau nişte oameni care par­că trăiau numai cu rugăciunea! Şi totdeauna, deşi erau bol­navi, cum era Gafencu, îi ajutau pe ceilalţi. Chiar mi‑a spus Richard Wurmbrand, un evreu convertit, care la Târ­gu Ocna a stat lângă Gafencu, că primea nişte medi­ca­men­te pentru că era tuberculos, fără să ştie de unde vin. După ce a fost salvat i s-a spus lui Wurmbrand că Gafencu îi tri­mi­tea medicamentele lui. Aşa că anti­se­mitismul sau e­xa­ge­rările pe care le‑au făcut comuniştii (despre legio­na­ri), ca­re au intrat în capul ierarhilor noştri bisericeşti nu sunt de­cât nişte poveşti!

- Povestiţi-ne despre felul în care Sfinţii din În­chi­sori au schimbat vieţile celorlalţi deţinuţi! Spuneaţi de con­vertiri…

- Da, sigur, au fost convertiri. Cel puţin unde mergea Ga­fencu, toată celula devenea o rugăciune! Costache Opri­şan la fel. Nu numai că ne converteau sau că întăreau cre­din­ţa noastră, dar pur şi simplu făceau minunea supra­vie­ţu­irii, pentru că în închisoare fără Dumnezeu şi fără ru­­ciu­ne şi fără iertare nu puteai să supravieţuieşti! Ei făceau a­ceas­tă minune în celula în care stăteau, schimbau inima noas­tră, stingeau vrăjmăşia noastră faţă de gardieni, faţă de Securitate, adică întorceau inima noastră de la răz­bu­na­re, sau chiar ură, către Dumnezeu şi către dragoste; şi toa­te aceste schimbări lucrau în inima noastră şi or­ga­nis­mul nostru se schimba şi el prin rugăciunea pe care o fă­ceau sau prin darurile pe care ei le răspândeau în jurul lor. Şi aşa am supravieţuit. Celula noastră este un exemplu, nici­unul dintre noi n-a murit în închisoare - cei care am tră­it cu Costache Oprişan. În toate celelalte celule au mu­rit pentru că aveau bolnavi mintali, psihici.

- Puteţi să daţi un exemplu concret de convertire, de schimbare în bine?

- Schimbarea noastră e cea mai evidentă! Noi tre­cu­se­răm prin Piteşti, eram tulburaţi şi ne-au adus acolo, în ce­lula asta de exterminare. Era o „corabie” a morţii. Era un experiment pe care Securitatea îl făcea, experimentau ce se întâmpla cu organismul nostru biologic şi cu sufletul nos­tru în condiţiile în care ne-au pus ei acolo. Din când în când venea un securist sau ştiu eu de unde veneau, de la par­tid, oameni care erau îmbrăcaţi civil, care aveau nişte fi­guri aşa, reci, care deschideau uşa şi se uitau la noi timp de zece minute, un sfert de oră, o jumătate de oră! Nu spu­neau niciun cuvânt, ne cercetau ca un medic care-şi cer­cetează bolnavul şi pe urmă plecau. Lăsau în urmă un fel de groază şi simţeam ceva demonic în ei! Costache O­pri­şan ne spunea însă, când noi înce­peam să discutăm: „Şi pă­cătoşii se mântuiesc, şi criminalii se mântuiesc! Lăsaţi-i în pace!” Aşa s-a întâmplat în jurul lui Gafencu, se făcuse o adevărată comunitate monahală! Adică toţi îi urmau e­xem­plul, posteau, erau buni, se îngrijeau de ceilalţi bol­navi - cum a fost la Târgu Ocna. Era un lucru care făcea din celulă o Biserică!

- Cum se săvârşea Sfânta Liturghie în închisoare?

- Sfânta Liturghie se săvârşea într-un mod foarte dis­cret, adică dacă noi eram în celulă câţiva inşi, dacă a­veam un preot, el stătea pe pat, noi stăteam la locurile noas­tre sau ne plimbam ca să avem aspectul, pentru cel ca­re supraveghea, că lucrurile acestea erau cele obişnuite ale celulei, adică păstram atmosfera normală a celulei. În a­cest timp ascultam preotul, care de obicei ştia Liturghia pe de rost. Ascultam Sfânta Liturghie, ne plimbam şi răs­pun­deam cu voce joasă: Doamne, miluieşte” sau ce tre­bu­ia… Sigur că nu era Împărtăşanie, dar adeseori preoţii a­veau cusută Împărtăşania în cămăşi, şi ne dădeau câte o fă­râmă. (…) La rândul meu şi eu am săvârşit Sfânta Li­tur­ghie în a doua perioadă (de detenţie - n.r.).

- Mulţi părinţi au spus că le-a fost utilă perioada de de­tenţie! Pe cuvioşia voastră cum v-a ajutat acea per­ioa­dă?

- Sigur, dacă pe părinţi i-a ajutat vă închipuiţi cât ne-a ajutat pe noi, care nu eram (preoţi - n.r.)! În­chi­soa­rea este ca un purgatoriu - eu nu cred în Purga­toriu, dar ca să folosesc o expresie cunoscută - e un purgatoriu care te curăţă de păcate şi mai ales te înalţă spiritual. Niciodată n-am fost, nici măcar acum, mai apropiat de Dumnezeu de­cât am fost în închisoare! Este ceva inexplicabil, dar în special dacă aveai un Gafencu, sau un Costache Oprişan, sau dacă aveai un preot, se in­stala o atmosferă sacră în în­chi­soare, în celulă şi vorbeam cu Dumnezeu mai mult şi sim­ţeam prezenţa lui Dumne­zeu mai mult decât acum.

- Mă gândesc acum şi la Mircea Vulcănescu care şi‑a pus viaţa pentru aproapele în închisoare. Aţi mai cu­nos­cut astfel de cazuri?

- Da, sigur că da, am cunoscut cazuri foarte multe, şi eu am cunoscut. Şi eu mi-am pus viaţa pentru Costache O­pri­şan şi am fost şi bătut. Costache Oprişan e un exemplu. Noi am reuşit acolo, în închisoare, să-i prelun­gim viaţa lui Cos­tache Oprişan, în celula aceea. În celula aceea curgea apă de pe pereţi, tot timpul era umezeală, saltelele pu­tre­zeau sub noi, nu le schimbau şi Costache Oprişan nu avea me­di­camente. Şi eu l-am îngrijit pentru că eram singu­rul ca­re făcusem doi ani de medicină. Îl spălam, tot ce trebuia îi făceam. Mi-am adus aminte că penicilina se face din mu­cegai. Puneam bucăţele de pâine sub pat, în umezeală, sea­ra, şi dimineaţa era de două degete mucegaiul, creştea foar­te înalt şi cu măciulii. Luam acest miceliu, îl dizolvam în apă şi apoi puneam miceliu cu apă într-o bucăţică de ti­fon şi îi puneam lui Costache Opri­şan la nas ca să tragă a­er, să respire prin acest mi­celiu. Şi sunt convins, şi Marcel şi toţi am fost convinşi că i-am prelungit viaţa cu câteva luni. Noi făceam totul că să‑i salvăm sau măcar să-i pre­lun­gim viaţa. Sunt convins că acest tratament natural, cu mi­celiu de mucegai, i-a dat elementele care puteau să lup­te împotriva tuberculozei şi i-a prelungit viaţa şi am fi vrut să rămână mereu cu noi. (...)

- Ce este neamul?

- Neamul este o entitate mistică. El este ceea ce nu­mim în plan politic naţiunea, dar este o noţiune mistică. A­dică neamul are o misiune. El trebuie să împlinească mi­si­unea sau piere. Dumne­zeu a făcut multe experienţe. A fă­cut experienţe cu asiro-caldeenii, care au eşuat în trufie. Au crezut că pot face un turn până la Dumnezeu, iar Dum­ne­zeu i-a împrăştiat. A lucrat cu egiptenii, şi ei au eşuat în ma­gie. A lucrat cu evreii, şi ei au eşuat în fanatism. A lu­crat cu grecii, şi au eşuat în raţionalism. Şi apoi a chemat nea­murile. Deci prin toate aceste experienţe Dumnezeu ne arată că fiecare neam este chemat la mântuire. O faci, îm­plineşti porunca lui Dumnezeu, trăieşti. Nu o faci, pieri. Deo­camdată neamul româ­nesc, slavă Domnului, a trăit des­tul şi sper că prin cei care sunt buni să îşi împlinească mi­siunea.

- Ce importanţă are neamul în mântuirea noastră?

- Pentru mântuirea noastră (Dumnezeu - n.r.) lu­crea­ză în două feluri: prin atitudinea personală şi prin a­ti­tu­dinea colectivă. Adică fiecare dintre noi e responsabil cu în­deplinirea sau neîndeplinirea misiunii neamului ro­mâ­nesc. Vom fi judecaţi ca neamuri, nu vom fi judecaţi nu­mai ca persoane. Vom fi judecaţi de Dumnezeu şi pentru ce am făcut, dar şi cu ce am contribuit la pieirea sau la re­sus­citarea neamului. Am să vă dau un exemplu. În în­chi­soa­re am fost mutat, după anchetă, la Aiud şi am fost în va­gonul de tren cu doi deţinuţi de drept comun. Unul era un criminal, în vârstă, şi celălalt era un copil de 15 sau 16 ani, un ţigănuş, care furase şi, parcă îmi aduc aminte, par­că şi omorâse pe cineva. Şi l-am întrebat, am stat de vorbă cu el: „De ce ai făcut lucrul acesta?” „Eu nu am fost hoţ şi tâl­har, eu am fost haiduc. Eu i-am atacat pe cei bogaţi şi pe aceia îi furam, pe cei săraci nu îi furam.” „Bine, dar un­de ai învăţat chestia că ai dreptul să omori?” „De la Ar­ghe­zi.” „Cum aşa?” „Noi învăţam poezia «dă-l pe burghez pe ră­zătoare» şi aşa mai departe. Şi mă gândeam la ce spu­nea părintele Stăniloae, că, în faţa lui Dumnezeu, când vom fi judecaţi ca persoane, vom răspunde nu numai pen­tru faptele noastre, ci şi pentru influenţa acestor fapte pes­te 10 ani, peste 100 de ani. Mă întrebam ce face Ar­ghe­zi acolo, că o generaţie întreagă a fost otrăvită cu poeziile lui. Oameni care au făcut crime, oameni care s-au socotit în­dreptăţiţi să omoare sau să jefuiască sau să facă alte rele ce­lor care erau bogaţi. Nu ştiu, poate erau drepţi, poate e­rau nedrepţi, dar toată chestiunea aceasta cade pe seama lui Arghezi şi peste 100 de ani.

- Ce soartă credeţi că va avea neamul românesc?

- Cred că avem un neam în perioadă de martiraj, ca­re va deveni un martiraj general. Nu ştiu cum, nu am o i­ma­gine exactă, dar martirajul va fi probabil şi de ordin ma­terial, şi de ordin moral. Adică, încet, încet, familia va fi distrusă, încet, încet Biserica va fi compromisă - prin com­promisurile proprii - dar va fi o parte a neamului ro­­nesc care va rămâne pe poziţii creştin-ortodoxe a­de­­ra­te şi, aşa cum am spus, munţii, mănăstirile, oraşul... poa­te că vom intra în catacombe din nou… Dar Dumnezeu va salva neamul românesc până la urmă.

Din Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere. Editura Areopag

Introdu e-mailul pentru abonare:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu