sâmbătă, 28 aprilie 2012

Minunea icoanei Sfantului Mucenic Gheorghe cinstita de zeci de mii de MUSULMANI (video)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=pDJWDimtkqA]

Zeci de mii de turci musulmani au venit să se închine la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe de pe Insula Prinţilor din Turcia.



 În acest an, în ziua sărbătorii Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă, zeci de mii de turci musulmani s-au adunat la Mănăstirea Sfântul Gheorghe, de pe Insula Prinţilor (la 50 de kilometri de Constantinopol) pentru a comemora sărbătoarea sfântului. Un rând interminabil s-a format în faţa mănăstirii, pentru a se închina la Icoana făcătoare de minuni a Sfântului biruitor.

joi, 26 aprilie 2012

Profeţia care a ascuns viitorul, desenată pe pereţii unei biserici din România

Mii de oameni au călcat pragul acestei biserici. Mulţi au venit aici pentru a-şi găsi liniştea sufletească sau pentru a se despovăra de păcate, alţii au venit pentru a asculta slujbele pline de înţelepciune şi dragoste ale părintelui.

Însă acum, după ce părintele Arsenie Boca nu mai este, au rămas în urma lui picturile. Desenele care împodobesc pereţii bisericii sunt atât de speciale, încât unii chiar cred că ascund profeţii despre ce va urma.



Făcute în 1968, aceste desene ilustrează atacurile de la 11 Septembrie, dar şi căderea comunismului sau lansarea navetei Discovery. Iniţial nimeni nu le-a luat în seamă, însă acum foarte mulţi vin la biserica din Drăgănescu pentru a decripta mesajele ascunse în misterioasele desene.

Întinse în faţa oamenilor care intră, picturile au o poveste de o simplitate complicată. Mesajul este foarte clar şi scris cu litere roşii: "Fărădelegile atrag pedeapsa pe pământ". Imediat lângă apare desenul şi toată prefigurarea evenimentelor care vor cutremura iremediabil lumea noastră: de la terorism, la modificarea genetica; de la globalizarea mondială la secularizarea new-age a bisericii lui Hristos.



Încă din anii 1940, părintele a făcut o profeţie legată de evoluţia şi declinul comunismului: ""Zdreanta roşie, secera şi ciocanul, steaua cu cinci colţuri o sa dispară, dar va veni steaua cu şase colţuri, anarhia, şi va fi vai şi amar de lume (...) Asta va fi peste mulţi ani, şi nouă, Dumnezeu nu ne va hărăzi să vedem acele vremi (...) Mie nu-mi va fi dat să văd, după sărbătoarea deşartă a victoriei, câţi dintre cei drepţi au mai rămas. Căci după această victorie deşartă, puţini dintre cei drepti vor fi în picioare şi la sărbătoare. Peste tot vor fi naimiţi (vânduţi duşmanului) şi abia atunci va începe o nouă luptă, fără jertfă de sânge, dar la fel de lungă ca şi cea pe care am început-o noi acum!".

"Cu ştiinţă aţi dezlănţuit cataclismul stihiilor asupra voastră. Aşa vă trebuie. Aţi început sfârşitul lumii!", mai spunea părintele. "Imi pare rău pentru voi. Frica e de la diavol... Îmi pare rău pentru voi. Vor cădea mulţi dintre cei aleşi. Vă vor pune impozite, taxe şi alte dări. Nu veţi mai putea fi sfinţi... Acum nu mai e timpul sfinţilor. Acum începe timpul mucenicilor".

"Prezentul este doar viitorul trecutului" sunt cuvintele care ar trebui să ne dea de gândit şi să încercăm să găsim simbolistica unei vremi a pocăinţei şi iertării în sânul lor.

Antena 3

marți, 24 aprilie 2012

Eu cand vreau sa fluier cant Sfanta Tinerete Legionara

Mai multe, aici

Parintele Gheorghe Calciu, despre idolii moderni

Trăim într-o lume în care creştinismul nu este iubit, în care modernismul, ştiinţa şi libertinajul lovesc cu putere în creştinism. Contemporanii noştri îşi bat joc de noi, zic că a crede în Dumnezeu înseamnă că eşti înapoiat mintal.


Într-adevăr sunt oameni de ştiinţă, oameni cu foarte multă carte, care nu reuşesc să facă saltul peste hotarele cunoaşterii lor intelectuale, fizice şi senzoriale. Dincolo de toate acestea văzute te întrebi ce este, dar ei nu se întreabă. Dracul îi ţine pe loc, nu le dă voie să ajungă la Dumnezeu, fiindcă ei înşişi se tem.

Nu este aşa de simplu să renunţi la tot, să faci saltul în divinitate. Nu este simplu pentru noi să renunţăm la toate, nu? Să renunţi la orgoliu, la poziţia ta, la situaţia ta economică şi să zici:

„Azi e duminică, nu lucrez, mă duc la biserică! Azi e sărbătoare, nu mă duc la petrecere, mă duc la biserică să-L slăvesc pe Dumnezeu! Toate celelalte le fac în alte zile”.

Este greu să facem lucrul acesta.

Uitaţi-vă câţi oameni sunt în biserici în zile de sărbătoare şi câţi stau pe la casele lor! Nu au nici o scuză, pentru că astăzi educaţia religioasă este liberă. Aud vorbindu-se pe stradă, văd şi la televizor vorbindu-se despre Dumnezeu de sărbători şi nu vin la biserică. Ei nu pot face parte dintre aceia despre care Scriptura spune că nu li s-a vestit cuvântul lui Dumnezeu şi nu sunt vinovaţi. Li s-a vestit cuvântul lui Dumnezeu, cunosc acest cuvânt, ştiu care le este datoria, dar nu se pot despărţi de lumea lor, de situaţia lor, de idolatrismul lor. Şi-au făcut idoli din avere, din poziţia socială, din frumuseţe, pictură, artă, muzică, uitând că deasupra acestora, Cel mai frumos şi Cel mai bun este Dumnezeu.

Într-o lume în care nu ni se cere martirajul, ni se cere măcar curajul de a mărturisi în faţa ateilor pe Dumnezeu şi de a suporta batjocura celor care nu ştiu nimic, decât numai ceea ce văd şi cunosc cu mintea. Pentru că noi cunoaştem prin credinţă mai mult decât orice, cunoaştem pe Dumnezeu, pe Iisus Hristos – Adevărul.

Parintele Gheorghe Calciu: “Biserica este ezitantă, s-a obişnuit cu o anumită o­be­di­enţă faţă de stăpânire în timpul comunismului şi nu iese din aceasta”

duminică, 22 aprilie 2012

Scara valorilor umane

Scara valorilor umane contine: sfîntul, eroul, geniul si omul obisnuit - dincolo de acestia situîndu-se infractorul. Sfîntul, eroul si geniul sînt fără voia societătii, care e obligată să-i recunoască. Nimeni nu-ti contestă dreptul la existentă dacă esti om obisnuit, dar nimeni nu trebuie să facă confuzie între tine, sfînt, erou si geniu. Oamenii sînt egali în fata legii, adică trebuie respectati ca atare, dar nu confundati, nu făcuti identici, că e o gogoasă... Nimeni nu-ti contestă dreptul la o viată normală dacă porti masca de om.

Numai că dacă esti mediocru, nu trebuie să te instalezî în vîrf, pentru că nu e nici în interesul tău. Acolo trebuie să stea cei dotati. Sfîntul stă în fruntea tablei valorilor pentru că el face posibilă trăirea absolutului la scară umană. Eroul se consumă făcînd istorie si nedepăsind sfera laicului. Eroul este admirat - asa cum este si geniul - dar nimeni nu i se închină, chiar dacă fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfîntul se situează dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru că urma pe care o lasă el, ca om împlinit, este fixată doar în timp si în spatiu.

Petre Țuțea

Cum l-a salvat de la moarte "fascistul", "extremistul", "criminalul" VALERIU GAFENCU pe evreul Richard Wurmbrand

Valeriu Gafencu (24 ianuarie 1921 – 18 februarie 1952) este unul din cei care au „rămas” prin fapte cu adevărat exemplare. S-a născut în comuna Sângerei (judetul Bălti). Arestat datorită apartenentei la Frătiile de Cruce, după rebeliunea legionară din ianuarie 1941, a rămas în detentie si după lovitura de stat de la 23 august 1944, când a refuzat să semneze cererea de eliberare conditionată. Nu era deloc un fanatic obtuz. Cea mai bună dovadă (tocmai pentru că a avut deplină acoperire în fapte) se găseste în scrisorile sale din închisoare, trimise familiei: „Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toti. Este o cale atât de greu înteleasă si acceptată de oameni, dar sunt convins că ea este singura care duce spre Fericire. Şi dacă privesc la Viata mea, o mărturisesc deschis, regret din toată inima păcatele si greselile săvârsite, dar sunt fericit că Dumnezeu, cu darurile lui minunate, mi-a luminat calea, întărindu-mi credinta spre desăvârsirea Iubirii si spre apărarea scânteii de adevăr, ce ne-a fost sădită în Inimă. Iar dacă-mi văd viitorul, îl văd luminos cu sufletul si mintea luminată de adevăr”; „Nu există fericire adevărată decât în Iisus Hristos. Pe aceea căutati de o realizati. Nu vă uitati la felul cum întelege si trăieste lumea viata. Voi aveti un îndreptar de viată – calea crestină – si după acest îndreptar călăuziti-vă pasii” (Studentul Valeriu Gafencu – „Sfântul închisorilor din România”, coordonare si cuvânt înainte de Nicolae Trifoiu, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 1998, p.168, 154).

Episodul care l-a ridicat pe Gafencu la prestigiul deosebit de care se bucură azi este salvarea pastorului Richard Wurmbrand, cu pretul propriei vieti. Faptele s-au petrecut în penitenciarul Târgu Ocna. Preiau, cu deferenta cuvenită martorului direct, mărturia lui Ion Popescu:

„Gh. Ardeleanu a fost tratat cu streptomicina ce i-a fost dată si s-a însănătosit, cu toate că era la un pas de moarte înaintea începerii tratamentului. Victor Stratan, care nu avea o afectiune TBC gravă, a oferit streptomicina lui Valeriu Gafencu, ca să-l salveze de la moarte. Valeriu însă a socotit că este mai de folos pentru el să ofere această streptomicină unui frate de suferintă din aceeasi cameră cu el, lui Richard Wurmbrand. Acesta fusese, în tinerete, membru de frunte al PCR, apoi s-a crestinat, devenind pastor protestant al unei organizatii protestante cu sediul în Suedia, care milita pentru crestinarea evreilor din orice tară de pe glob.

sâmbătă, 21 aprilie 2012

Parintele Justin Parvu: "Iată că şi pământul, şi izvoarele şi apele strigă împotriva nesimţirii noastre"

Părinte, vorbeam dată trecută despre exploatările de la Roşia Montană prin care ni se fură aurul de către nişte firme străine. Acum, prin aceleaşi metode vor să ne fure şi cuprul şi, mai rău decât atât, au în proiect exploatarea de gaz de şist, o operaţiune foarte periculoasă pentru populaţie, prin fracționare hidraulică. Sunt dovezi din Statele Unite şi din alte părţi ale lumii cum exploatarea acestui gaz contaminează pânza freatică, otrăvind apa pe care o bem. Cum ne putem opune acestor proiecte?

- Cine au fost toţi cei care au exploatat adâncurile pământului şi bogăţiile noastre naţionale până acum? Tot străinii. Străinii luau veniturile, iar ţăranul nostru stătea şi trudea în adâncimea pământului. În 1949–1950, am intrat într-o zonă minieră. Eram vreo 800 de deţinuţi politici şi am văzut oamenii aceia slabi, cu ochii duşi în fundul capului, cu obrajii teşiţi. La un moment dat, în mină acolo, ce am observat noi? Aruncai, de pildă, un chibrit. Nu prea aveam noi voie să purtăm chibrituri pentru că reprezentam un pericol pentru ei. Dar aşa din întâmplare mai găseam pe la atelierele noastre câte un chibrit, pe ici pe acolo, şi aruncam băţul aprins în şanţ, în apa care curgea, pentru că în pământ erau foarte multe izvoare. Sunt pungi de apă înăuntru şi când ai pătruns un izvor din acesta cu perforatorul, inundă tot, de ia şi carnea de pe tine; aşa forţă puternică are. Apa aceea este foarte sărată. Cum te-a atins o picătură din apa aceasta, parcă îţi perfora corpul şi făcea gropiţe în tot corpul. Ei bine, când am aprins noi chibritul, apa aceea s-a aprins şi te uitai cum arde apa. Exact cum ai pune într-un pahar cu apă nişte spirt, păi apa asta arde ca şi spirtul. Când ai aruncat-o, moleculele ei merg una după alta şi iau foc. Era vorba despre acest gaz de şist, pe care vor să îl exploateze ei acum, pentru că nu mai au ce fura de la suprafaţă, fură din adâncurile pământului. Însă aceste zone au şi un efect foarte negativ pentru că îţi infectează aerul, atmosfera.

vineri, 20 aprilie 2012

Nicolae Steinhardt despre fidelitate

Dintre virtuţi, fidelitatea (ori credincioşia, cum îi spun de preferinţă poporul şi scriitorii români) e mai puţin evocată decât celelalte. A jura ceremonial ori lăuntric credinţă unui om, unei cauze, unui principiu, unei idei înseamnă a te lega să-i fii întotdeauna leal şi devotat şi oricând gata a-i veni în ajutor. Fidelitatea implică un raport cordial şi personal chiar faţă de o abstracţiune: o statornicie, o nestrămutare, o căldură. Te arăţi demn de încredere absolută în orice împrejurări, la bine şi la rău, în ceasuri de îndoială, în vremuri de restrişte, la mari primejdii, în mlaştină şi pe grohotiş, când se înfiripă clipele deznădejdii. Dacă acel căruia, nepripit, i-ai făgăduit credinţă nu mai crede în el însuşi ori în cauza pentru care luptă (ori în modul de viaţă, de gândire, ce-i este propriu) în tine, totuşi, să poată crede, să preferi tu atunci curajul, puterea de îndurare, stăruinţa, vioiciunea care pe el l-au părăsit, să-i devii tu lui călăuză şi stâlp de înţelepciune, toiag, cetate întărită, lumină, înger păzitor.

Mircea Eliade: De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare

Interviul a apărut în numărul din 17 decembrie 1937, in revista “Buna Vestire”

“Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă. Puţine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuţi ca neamul românesc. Unitatea lingvistică este aproape un miracol (limba română este singura limba romanică fără dialecte). Românii au fost cei mai buni creatori de State din Sud-Estul Europei. Puterea de creaţie spirituală a neamului nostru stă mărturie în folclor, în arta populară, în sensibilitatea religioasă. Un neam hărăzit cu atâtea virtuţi – biologice, civile, spirituale – poate el pieri fără să-şi fi împlinit marea sa misiune istorică ? Poate neamul românesc să-şi sfârşească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care ar cunoaşte-o istoria, supărat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de streini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei ? Oricât de mare ar fi vina părinţilor noştri, pedeapsa ar fi prea neînduplecată. Nu pot crede că neamul românesc a rezistat o mie de ani, cu arma în mână, ca să piară ca un laş, astăzi, îmbătat de vorbe şi alcool, imbecilizat de mizerie şi paralizat de trădare. Cine nu se îndoieşte de destinul neamului nostru nu se poate îndoi de biruinţa Mişcării Legionare. Cred în această biruinţă, pentru că, înainte de toate, cred în biruinţa duhului creştin. O mişcare izvorâtă şi alimentată de spiritualitatea creştină, o revoluţie spirituală care luptă, în primul rând, împotriva păcatului şi nevredniciei, nu este o mişcare politică. Ea este o revoluţie creştină. Cuvântul Mântuitorului a fost înţeles şi trăit în felurite chipuri, de către toate neamurile creştine, de-a lungul istoriei. Dar niciodată un neam întreg n-a trăit o revoluţie creştină cu toată fiinţa sa; niciodată cuvântul Mântuitorului n-a fost înţeles ca o revoluţie a forţelor sufleteşti împotriva păcatelor slăbiciunii cărnii; niciodată un neam întreg nu şi-a ales ca ideal de viaţă călugăria şi ca mireasă – moartea. Astăzi, lumea întreagă stă sub semnul revoluţiei. Dar, în timp ce alte popoare trăiesc această revoluţie în numele luptei de clasă şi al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul), ori al rasei (hitlerismul) – Mişcarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail şi va birui prin harul dumnezeiesc.

De aceea, în timp ce toate revoluţiile contemporane sunt politice, revoluţia legionară este spirituală şi creştină. În timp ce toate revoluţiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om – revoluţia legionară are drept ţintă supremă mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Capitanul.

miercuri, 18 aprilie 2012

Un text mai actual ca oricand: O RUINA



Nu este om care sa aiba ochi si sa nu vada ca tara aceasta bogata a ajuns o ruina. Si pe deasupra acestor ruine intinse cat tine pamantul romanesc, o ceata de misei, o ceata de imbecili, o ceata de talhari fara rusine si-au ridicat palate in sfidarea tarii care geme de durere si spre palmuirea suferintei tale, popor roman. Ce-i cu tara asta? Ce are? E saraca? N-are campuri si dealuri pline cu holde de aur? Nu are fier si carbune si marmora in maruntaiele pamantului? Nu pleaca in fiecare zi zeci de mii de vagoane de petrol peste hotare? Nu pleaca mii de vagoane incarcate cu lemnarie peste mari si tari? Nu are oameni care muncesc de la rasaritul soarelui si pana in noapte tarziu? E saraca? Nu! E supta!Vorba poetului care se plange umbrei lui Stefan cel Mare:

Să nu ne uităm martirii - ÎPS Justinian Chira: "Uitarea aduce pedeapsa"

- Cum îi priviţi pe cei care au pătimit în închisorile comuniste?

- Toţi aceştia care au pătimit în închisori au fost mielul de jertfă pentru iertarea păcatelor poporului român. Ei au fost aruncaţi în gura celor fără de Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele noastre, ale tuturor. Ei s-au jertfit pentru noi.

Şi chiar dacă acuma se pune problema ca să fie trecuţi în rândul sfinţilor, ei nu trebuie să fie trecuţi în rândul sfinţilor. Ei sunt sfinţi, prin sacrificiul lor. Oficial, pe dumneavoastră, domnule Vasile, vă admir şi vă binecuvântez şi mă bucur că vă luptaţi să fie trecuţi din puşcării în Sinaxare, în rândul sfinţilor. Adică să fie şi oficial trecuţi, recunoscuţi, declaraţi sfinţi. Dar ei sunt, de fapt, sfinţi. Ei s-au sfinţit, s-au sanctificat.

Am citit astă-noapte cartea aceasta, Din temniţe spre Sinaxare. Toţi aceştia s-au purificat total, a fost ca o la­crimă fiecare dintre cei care au murit în temniţă. Ca o la­cri­mă curată a fost trupul fiecăruia, şi gândul şi viaţa fie­că­ruia. Erau sfinţi, absolut sfinţi, toţi care au murit în în­chi­soare, dar absolut toţi care au murit în temniţă, toţi. Aşa că, de aceea, despre aceste sacrificii uriaşe e greu să vor­bim. Vorbele nu pot exprima aceste realităţi, aceste sa­cri­ficii extra­ordinare... eu le trăiesc: ziua, noaptea, mă gân­desc la eroii şi la martirii neamului românesc.

Ieri noapte mă gândeam la familia lui Constantin Brâncoveanu. Teribil, pentru că n-a fost niciun motiv ca să fie condamnat de către turci acest Constantin voievod, ca­re a fost un voievod mai mult decât creştin (era sfânt din via­ţă; a construit atâtea biserici, Constantin Brânco­veanu a format o cultură creştină în poporul român, deci el aşa a fost!). Singurul motiv era că Constantin Brânco­veanu era creş­tin. Şi atât a fost de dureroasă această jertfă, adică Cons­tantin şi patru fecioraşi ai lui... în faţa lui să li se taie ca­pul, în faţa lui... el a murit de patru ori. El, voievodul, ta­tăl, a murit cu fiecare copil căruia i s-a tăiat capul, a mu­rit şi el în momentul acela. El a murit de patru ori, şi a cin­cea oară, apoi, a murit el. Şi iată ceva care nu trebuie să ui­tăm, avem datoria să nu uităm!

Divna Ljubojević - Hristos a Inviat





duminică, 15 aprilie 2012

Imaginea zilei - Sarbatorile Pascale in Maramures



Fotomotica

Arsenie Boca - Bolnavii

48. Dumnezeu a pedepsit până şi cu lepră. Deci lepra şi orice lepră, urmărite la obârşiile ei, arată că păcatul sufletului atrage după sine pedeapsa trupului, dar îi aduce sufletului smerenia, sănătatea minţii.

Boala apare întâi în psihic. Aceasta este o propoziţie a medicinii moderne. Scriptura vedem că întregeşte cu lămuriri ceea ce spune medicina.Este o retragere a lui Dumnezeu din susţinerea sănătăţii omului. Poate chiar o izgonire a Lui.

49. Cei bolnavi să ţină regimul bolii în loc de post.

50. La boli grave aleargă la cel mai bun doctor.

51. Din trei pricini se îmbolnăveşte trupul:

1. De otrăvuri din lipsa postului. Carnea este o otravă şi se mistuie tot cu ajutorul unei otrăvi care este fierea;

2. Din naştere, pentru că fie mama sau tata nu a fost treaz când s-a zămislit copilul. Fugiţi de bărbaţi când sunt ameţiţi de băutură, ca de foc;

3. Din desfrânare, pentru că trec măsura cuvenită şi începe să-i doară spatele, spinarea, şalele, slăbesc nervii, devin iuţi şi nerăbdători. Toate acestea, pentru că nu şi-au înfrânat poftele (puterile). Este tocmai ca bogatul care sărăceşte. Aşa şi trupul care şi-a mâncat toată vlaga.

O SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA ÎN 800 DE CAPETE

Hristos a Înviat!

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Ce s-ar intampla daca Hristos ar umbla astăzi prin lume

“Ştiţi ce s-ar întâmplă dacă Hristos ar umbla astăzi prin lume? Probabil că L-ar interna într-un spital de nebuni şi L-ar droga cu tot felul de medicamente. Lumea L-ar răstigni şi acum la fel cum a făcut-o acum două mii de ani”.


Părintele Serafim Rose"

vineri, 13 aprilie 2012

Un adevarat exemplu: Patriarhul Pavle al Serbiei – Votul saraciei! (FOTO)

Sfârşit de şedinţă a Sfântului Sinod de la Belgrad. Patriarhul Pavle, după obiceiul său, doreşte să meargă la slujba vecerniei de la Catedrala Patriarhală. Ieşind însă din Palat, zăreşte în parcarea din apropiere o mulţime de automobile luxoase, de culoare neagră, şi întreabă:
-  Ale cui sunt aceste automobile luxoase?
-  Ale vlădicilor noştri, ve­niţi la şedinţa Sinodului, Prea Fericirea Voastră! – i-a răspuns un preot care îl însoţea.
-  O, Dumnezeu să-i vadă! Cu ce ar fi mers aceştia, oare, dacă nu depuneau votul sărăciei?


Diaconul care l-a însoţit până de curând pe Patriarhul Pavle în preumblările acestuia prin Belgrad povesteşte despre o lecţie primită din partea marelui ierarh, pe când mergeau ei o dată, împreună, la Biserica Banovo Brdo.
-  Cu ce vom merge acolo? Cu maşina? – a întrebat diaconul.
- Nu. Cu autobuzul! – a răspuns Patriarhul, categoric.
-  E aglomeraţie mare, zăpuşeală de nedescris în autobuz. Nu e nici foarte aproape…
- Mergem aşa! – i-a retezat vorba, scurt, Patriarhul.
-  Prea Fericirea Voastră – a încercat să îl înduplece din nou dicaonul –, e vară, iată, şi multă lume merge la Insula Ţiganlia, la ştrand. Oamenii merg mai mult goi în autobuz. Nu se cade…
-  Ştiţi ce, părinte, – a răspuns atunci, liniştit, Patriarhul – vede fiecare ce vrea!

Neagonisirea

Patriarhul Pavle refuza adeseori chiar şi salariul care i se cuvenea, mulţumindu-se doar cu pensia de fost episcop de Raska şi Prizren. Chiar şi mantia şi-o cosea singur. Tot singur îşi repara pantofii… Şi tot îi mai rămâneau bani din pensie, care nu era deloc mare. Pe aceştia îi da săracilor, ori îi dona în scopuri caritabile.

Povestec martorii că la solicitarea unor episcopi de a le fi mărite salariile, prin 1962, Pavle, episcop pe atunci, s-a mirat de acest fapt: „Pentru ce să fie mărite, dacă nu suntem în stare să cheltuim nici ceea ce avem?!”.

Gradimir Stanici, directorul tipografiei patriarhale din Belgrad, povesteşte:
„Preafericirea Sa îşi dactilografiază de unul singur cărţile. Pe hârtiile pe care scrie, aproape că nu vezi marginea; distanţa dintre rânduri, de asemenea, este insesizabilă. Economiseşte hârtia, după cum s-a deprins, căci mai înainte hârtia era foarte preţioasă. Textele Patriarhului sunt atât de clare, încât la ele aproape că nu este nevoie de vreo intervenţie”.

Vedeniile

Odată, în cabinetul Patriarhului, pe când acesta discuta cu un funcţionar din Patriarhie, a dat buzna un om de aproape 50 de ani, cu ochii mari şi cu privirea ca de jăratec. A început să povestească precipitat că a venit să comunice ceva foarte important… Patriarhul l-a poftit să se aşeze, ca să-şi tragă sufletul. Bărbatul însă a continuat să povestească cum că lui, în vis, i s-a arătat Maica Domnului, care i-a poruncit…
Patriarhul l-a ascultat plin de atenţie, dar l-a întrerupt du­pă o vreme cu asprime: „Dom­nule dragă, eu sunt ierarh de aproape 50 de ani, iar călugăr de şi de mai mulţi ani. În fiecare zi slujesc, iată, Sfânta Liturghie – şi mie nici măcar un înger nu mi s-a arătat până acum, iar dumneavoastră vi s-a arătat Maica lui Dumnezeu! Haide să fim serioşi, vă rog!”.

Luxul

Belgrădenii îl întâlneau, până nu demult, pe Patriarhul Pavle pe stradă, în tramvai, ori în autobuz. S-a întâmplat o dată, pe când patriarhul se plimba singur, urcând panta bulevardului Petru I, în drum spre Patriarhie, să oprească lângă el un Mercedes de ultimă generaţie. La volan, un preot al unei vestite parohii belgrădene. „Prea Fericirea Voas­­tră, permiteţi-mi să vă conduc” – l-a invitat, grijuliu, în maşină, preotul pe înaltul ierarh! “Indicaţi-mi doar direcţia!”… Patriarhul, urcând în automobil, îndată ce a pornit, a întrebat:
-  Părinte, dar cui aparţine maşina aceasta luxoasă?
-  Este a mea, Preafericirea Voastră!
-  Opreşte! – a poruncit atunci Patriarhul.
A coborât, şi-a făcut smerit semnul crucii, şi i-a spus preotului ce conducea:
-  Dumnezeu să vă aibă în pază!

http://tineretesiortodoxie.wordpress.com

Imagini de la inmormantarea Patriarhului, 19 noiembrie 2009





Vorbe de Dostoievski

Rasul e cel mai sigur examen al sufletului omenesc, niciodata firea omului nu se dezvaluie mai deplin ca atunci cand rade.

Saracia nu este un viciu dar mizeria, stimate domn, mizeria este un viciu, in saracie mai pastram inca nobletea sentimentelor innascute. In mizerie insa, nu le mai pastreaza nimeni niciodata.

Fii stapan pe tine insuti si vei stapani lumea.

In schimb, nu stiu cum se face, dar am constatat ca cu cit urasc mai mult indivizii luati in parte, cu atat dragostea mea pentru umanitate in general e mai fierbinte.

Cel mai inteligent dintre toti, dupa parerea mea, este cel care, cel putin o data pe luna, se considera imbecil.

Nimic nu e mai ingrozitor decat sa traiesti intr-o lume straina de tine.

Daca vrei sa invingi lumea toata, invinge-te pe tine insuti.

Viata e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar campul de batalie sunt eu.

Si suferinta e buna la ceva.

Nu piroanele l-au rastignit pe Hristos, ci Iubirea!

joi, 12 aprilie 2012

Actorul Jonathan Jackson si-a gasit calea spre ortodoxie trecand prin Romania

Intr-o lume in care majoritatea celebritatilor alege sa-si traiasca altfel viata, castigatorul a patru Premii Emmy Jonathan Jackson, actorul, cantaretul, compozitorul si scriitorul, cunoscut mai ales gratie interpretarii lui Lucky Spencer din serialul “General Hospital”, a ales o alta cale: cea a ortodoxismului, tranzitia lui de la adventism spre vechea credinta trecand prin Romania. Jonathan si familia sa se pregatesc acum spre a fi botezati  de Pasti.

Jonathan s-a casatorit cu Lisa Vultaggio, o colega de platou din serialul “General Hospital”, la varsta de 20 de ani, iar acum, la 29, este deja tatal a trei copii. Nu prea exista vedete americane adepte ale ortodoxismului,  exceptii fiind Jennifer Aniston, Tom Hanks, Chris Cornell, James Belushi sau  jucatorul de fotbal de la Pittsburg Steelers, Troy Polamalu.

Intr-un interviu acordat Parintelui Andrew Spephen Damick pentru postul de radio Ancient Faith Radio, Jonathan Jackson povesteste despre devenirea lui ca ortodox practicant si cum se impaca smerenia cu statul de star la Hollywood.

Nascut la 11 mai 1982 in Orlando, Florida, si-a inceput cariera in 1991, dupa ce i-a calcat pe urme fratelui sau, Richard Lee Jackson, care se mutase deja la Los Angeles. Tatal sau, Rick Lee, a fost medic, iar mama, manager. In afara de Richard, mai are o sora, Candace, care studiaza Dreptul.

Pe Jonathan l-ati vazut si in seria Terminator, a aparut alaturi de Al Pacino in Insomnia, dar a impartit ecranul si cu Ben Kingsley sau David Arquette.

Ambii lui parinti au fost adventisti de ziua a 7-a de patru generatii.

“Am crescut asa pana la varsta de 9 sau 10 ani, cand ne-am mutat la Los Angeles si am primit un rol in serialul “Genera Hospital”, povesteste Jackson. Cand ne-am mutat in LA nu am avut acolo o biserica. Iar eu si fratele meu, care e si el actor si membru al formatiei noastre Enation, ascultam inregistrari ale predicilor in fiecare seara.

Asa ca, de la 11 la 15 ani, nu am prea fost la biserica ci doar ascultam aceste inregistrari noaptea. De la 12 sau 13 ani, am inceput si sa citesc carti de religie. Iar slujbele mi-au captat foarte mult atentia cand aveam vreo 13 ani, iar asta m-a condus spre un drum. Insa inca nu vedeam ce sens are sa ma duc la biserica. Il iubeam pe Dumnezeu, pe Iisus, insa biserica era un concept care ma confuza. Ma gandeam ca pot citi carti, pot asculta inregistrari, ce sens are sa ma duc la slujbe?

miercuri, 11 aprilie 2012

Pilda celor 10 fecioare

„Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care, luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte. Căci cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor.

Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit. Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare:

- Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui!

Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor. Şi cele fără de minte au zis către cele înţelepte:

- Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre. Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând:

- Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi. Deci plecând ele să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis. Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând:

- Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. Iar el, răspunzând, a zis:

- Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi. Drept aceea privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului." (Matei 25, 1 - 13)

luni, 9 aprilie 2012

Cum l-a omorat tortionarul Ţurca­nu pe tanarul Niţă Cornel, in lagarul de la Pitesti

Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel.

A fost direct introdus în „focurile reeducării”, adică în torturi cumplite alături de noi ceilalţi.

Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice aplicate de însuşi Ţurcanu sau echipa sa de peste treizeci de torţionari, toţi cu creierele „spălate” şi transformaţi în roboţi docili, fără altă voinţă şi iniţiativă decât cea impusă de Ţurcanu.

Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi - la fel.

A trecut ora deschiderii, s-a servit terciul şi am fost obligaţi să stăm cu mâinile în buzunar, cu privirea fixă la bec, fără să facem nici cea mai mică mişcare în dreapta sau în stânga.

Ţurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut sau două a reintrat ca o furtună :

- Măi, fiţi atenţi. Avem control. Când strig drepţi, toată lumea se va ridica în picioare.

După câteva minute, primul gardian deschide uşa, zicându-i lui Ţurcanu: „Au intrat pe secţie!”

N-a terminat bine de zis, că uşa s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcaţi civil şi doi îmbră­caţi militar, ambii având grade superioare.

Pe individul civil din frunte, care se vedea că e şeful „delegaţiei”, l-am recunoscut imediat după figură (căci făcea parte din biroul politic al comitetului central al partidului comunist şi pozele acestora erau atârnate peste tot). Era Iosif Chişinevschi, de naţionalitate evreu.

Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu, al treilea, îmbrăcat militar, era generalul Nikolski (Grunberg, de naţionalitate evreu), iar al doilea îmbrăcat în uniformă era şeful securităţii din Piteşti.

- Ei, cum e? a pus întrebarea batjocoritor Iosif Chişinevschi.

În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi zise lui Iosif Chişinevschi:

- Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? Nu vedeţi şi dumneavoastră? Şi arată cu mâna spre ceilalţi. Suntem torturaţi.

Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător. Şi eu am fost torturat. Probabil arătam la fel ca ceilalţi.

- Ce, te plângi că sunteţi bătuţi? Asta nu-i nimic. Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâţi! Să ziceţi „merci” de regi­mul „uman” pe care vi-l aplicăm! Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi din cameră pen­tru a evita orice replică a celor torturaţi.

Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit şi „figurile” făcute de aceşti inspectori.

Spaima celor torturaţi a atins cota maximă.

Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi.

Ţurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspec­tori, apoi privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înju­ră­tu­rile cele mai abjecte şi josnice din repertoriul său:

- Să te dezbraci imediat!

Astfel, bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui Ţurca­nu. Între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj până a ră­mas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie.

A luat apoi Ţurcanu o bâtă mai groasă (cam cât mâ­na mea) şi a început să-l lovească pe Niţă. Apoi, adre­sân­du-ni-se nouă celorlalţi - care priveam îngroziţi, ne-a zis :

- Iată ce o să păţească cel care va mai îndrăzni să iasă la raport!

Bestia de Ţurcanu îl lovea cu parul peste faţă cu o ferocitate crescândă.

La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga, dând impresia că gâtul secat de car­ne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se.

Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele fa­ci­ale i-au fost zdrobite. Am auzit un sunet stins şi surd ca sfă­râmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i‑au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i‑au sângerat hol­baţi, gata să iasă din orbite, cu groaza şi spaima tipărită în ei. Începu să vomite cu cheaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a du­rat supliciul acestui martir, căci fiecare clipă părea o veşnicie.

La un moment dat a scăpat capul în jos, dând semne de moarte. Chiar şi astfel, cu capul bălăngă­nind fără viaţă, l-a mai lovit de câteva ori, până când unul din cei ce‑l ţineau spânzurat i-a zis lui Ţurcanu:

- A murit.

- (...) Ce dacă a murit? Cu un legionar mai puţin.

Trupul fără viaţă şi faţa aceea gingaşă de copil zdrobită înspăimântător. Sânge cu carne amestecat zăceau a­cum în mijlocul camerei. Dar pofta de tortură a lui Ţur­ca­nu încă nu se potolise, ci privea ca o fiară în dreapta şi stânga, gata să sfâşie şi pe alţii.

- Aduceţi o pătură!

Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat cadavrul şi astfel l-au scos afară pe coridor de unde l‑au luat gar­di­e­nii să-l ducă mai departe.







[1] Fragment din volumul Mărturii…, mărturii…, cap. 33-34, citat în revista Atitudini, nr. 7/2009, pp. 68-69 (n. ed.).

Din cartea Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere. Editura Areopag


duminică, 8 aprilie 2012

Părintele Liviu Brânzaş: "Nu pot fi ateii şi cinicii de ieri, fi­lan­tro­pii şi apărătorii de azi ai credinţei strămoşeşti"

Pentru orice creştin de bună credinţă este evident că cea mai mare lacună a vieţii bisericeşti a fost absenţa iu­bi­rii de adevăr şi, mai ales, a capacităţii de jertfă. În vre­muri di­ficile pentru destinul creştin, a nu suferi pentru Hris­tos e­chivalează, de fapt, cu o abdicare de la marile im­pe­rative şi constituie o impietate. Jertfa este cea mai sig­ură şi im­por­tantă contribuţie la întărirea credinţei şi a Bisericii.

Nu este permis ca un apostol să devină, sub nicio for­mă, colaborator voluntar al minciunii şi imposturii. Spi­ritul apostolic şi patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credinţa prin compromis. Acest principiu a fost for­mulat atât de profund de Pascal, în timpul sublimei sa­le lupte pentru apărarea purităţii moralei creştine: „Nu este permis a se săvârşi nici cel mai mic rău ca să facă să tri­umfe cel mai mare bine, şi adevărul divin nu are nevoie de minciuna noastră”.

Nu putem să afirmăm că nu am avut libertatea de a ne realiza misiunea. Creştinul, şi în primul rând apostolul, are la dispoziţie, în orice condiţii, o stare de maximă liber­ta­te: libertatea de a refuza orice faptă care ar fi împotriva in­tereselor fundamentale ale credinţei, libertatea de a su­por­ta consecinţele demnităţii şi fidelităţii apostolice şi li­ber­tatea – suprema libertate! - de a lupta pentru credinţă pâ­nă la martiriu. Numai aşa se face dovada credinţei în în­viere şi în triumful final.

Nimeni nu este obligat să-şi asume o misiune grea în vremuri de cumpănă, dar odată asumată, se impune da­to­ria de a o împlini cu onoare până la capăt. Este greu de ac­ceptat pentru comoditatea şi laşitatea noastră, că, în momentele de prigoană, locul aspiranţilor spre culmi este în temniţă. Nu se poate crede cu adevărat decât în apos­tolii pe care îi urăsc şi îi persecută duşmanii lui Hristos!

Lipsa capacităţii de jertfă a determinat slăbirea prestigiului Bisericii şi are în prezent drept consecinţă inadmisibila ruşine, ca în străvechea noastră patrie creşti­nă, presupusă a fi de acum liberă, creştinii, care formează zdro­bitoarea majoritate a populaţiei, să ajungă în situaţia pa­radoxală de a cerşi de la o minoritate de atei şi liber-cu­ge­tători dreptul de a face instrucţie religioasă tine­retului.

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Chemarea Parintelui Arsenie Boca - Cum am ajuns la Prislop

Mi-am dorit sa ajung la mormantul Parintelui Arsenie Boca inca de la inceputul lui 2011, dar nu stiam cand si cum voi ajunge la Prislop. In vara aceluiasi an, in prima zi de concediu, mi-am zis sa ma duc pana la biserica de lemn de langa spitalul mare, unde mai vazusem afise cu privire la pelerinajele de la Prislop.

Desi nu planuisem ceva anume, am facut rost de cartea de vizita a celui care face astfel de pelerinaje. Ajuns acasa, l-am contactat pentru a obtine mai multe detalii si, intamplator, mi-a spus ca tocmai in ziua urmatoare pleaca inspre Prislop (Hunedoara) si ca mai sunt locuri.

In nici o ora stabilisem toate detaliile, iar in seara zilei viitoare ajunsesem la destinatie. Cu siguranta ca toate acestea n-au fost nici pe departe intamplatoare si sunt sigur ca Parintele Arsenie Boca le-a aranjat dinainte. Evident ca scepticilor li se va parea banala intreaga poveste, dar, ce-i drept, ce poti sa-i ceri unui om care nu stie inca pe ce lume traieste?!

Recomand tuturor celor care au posibilitatea si ocazia de a ajunge in acest loc sa nu stea pe ganduri. S-ar putea ca viata sa ti se schimbe.

vineri, 6 aprilie 2012

Marturii din inchisorile bolsevice - Aspazia Oţel-Petrescu: „Rugăciunea mi-a salvat viaţa"

Doamna Aspazia Oţel-Petrescu este una dintre mul­te­le femei care au pătimit ani de zile în temniţele co­mu­niste, având în suflet o necuprinsă dragoste de neam şi ţa­ră. În cei 14 ani de detenţie a trecut prin închisorile de la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc, Jilava, Botoşani şi A­rad. A răbdat chinurile la care a fost supusă cu vitejie şi cre­dinţă în Dumnezeu, iar Domnul cel Atotmilostiv i‑a pur­tat de grijă, a mângâiat-o şi i-a adus bucurii duhov­ni­ceşti, ajutând‑o să depăşească momentele critice. Fie ca jertfa ei, precum şi cea a tuturor celor întemniţaţi pentru cre­dinţa lor, vii sau mutaţi la Domnul, să ne dea şi nouă cu­raj în lupta cu propriile păcate, cu patimile şi ispitele, îm­bărbătându-ne pentru a duce lupta cea bună, păzin­du‑ne împotriva necredinţei ce caută să stăpânească astăzi lumea. (R.T.)

- Cum priviţi acum perioada detenţiei?

- O consider o onoare, aşa cum şi Petre Ţuţea o con­si­dera. Am un moment de emoţie... (lăcrimează, n.red.)…, toţi îl avem, când ne gândim ce mare onoare ne‑a făcut Dum­nezeu că ne-a aşezat pe o linie care a fost des­chisă cu atâ­ţia ani în urmă de către Însuşi Hristos Mân­tuitorul. Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferinţă care trebuia să fie izbăvitoare, care trebuia să absolve pă­ca­te ale neamului nostru şi să-l aşeze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci ţelul final al unui neam, ca şi al unui individ, nu este plăcerea, fericirea pămân­teas­că, puterea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci este Învierea. Dumne­zeu ne-a chemat să arătăm că suntem dispuşi să jertfim cei mai frumoşi şi cei mai curaţi ani ai vieţii noastre pen­tru Înviere.

- Sfântul Apostol Pavel spune că mai întâi de toate este dragostea. Cum se manifesta iubirea, acolo, în ce­lu­lă?

joi, 5 aprilie 2012

Suferintele si prigoanele Maicii Pangratia de la Mănăstirea Viforâta, în închisorile comuniste - „Eu am partidul meu, partidul lui Dumnezeu, nu al vostru”

 Nota mea: Un exemplu de mărturisire. Cine are minte să ia aminte!

Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stătut (Ps. 1,1)

Mare ne-a fost bucuria să aflăm, la mănăstirea Viforâta de lângă Târgovişte, un model al demnităţii creştine zăvorâte în temniţele comuniste, o conştiinţă puternică şi neclintită, care de data aceasta a îmbrăcat forma unui trup plăpând de femeie, care ascunde însă un suflet la a cărui bărbăţie nu mulţi bărbaţi au ajuns… Ne minunăm de torturile suferite de marii noştri martiri în închisori, dar cu cât mai înfiorător trebuie să fi fost mar­tirajul feminin, mai ales în postura de maică! Demnitatea acestei maici a închis de multe ori gurile mârşave ale bolşevicilor. Scoasă afară din mănăstire, odată cu decretul din 1959, după ce mănăstirea Bistriţa fusese desfiinţată, datorită capacităţii ei intelectuale şi profesionale, maica fiind inginer-şef, devine un factor disturbator pentru trădătorii acestui neam şi este arestată. Mărturia vieţii ei rămâne însă stâncă neclintită în faţa prigonitorilor acestui neam şi a întregii Ortodoxii.

***


- Maică Pangratia, ştim că sfinţia voastră aţi fost una dintre victimele ateismului şi că Dumnezeu v‑a învrednicit să slujiţi acestui neam prin jertfa pe care aţi săvârşit-o în închisorile bolşevice. V-am ruga să ne povestiţi câte ceva din suferinţele prin care aţi trecut. Pe sfinţia voastră pentru ce v-au arestat?

- Mamă dragă, eu sunt inginer de meserie. Când m‑au arestat, eram profesoară; eram transferată din pro­duc­ţie în învăţământ, pentru că în ’54 m-au transferat în în­vă­ţământ, deoarece mănăstirea noastră, Bistriţa, se des­fiinţase. Mai întâi l-au arestat pe tatăl unei colege de că­min, profesor de istorie basarabean, Ion Fariboga. Pe atunci, la Târgu Mureş era Regiunea Autonomă Maghiară, deci la putere erau ungurii. În ’56, când ne-au arestat pe noi, era revoluţia din Ungaria. Ungurii din Târgu Mureş, care sunt destul de activi, fac mai mult decât românii, au făcut ei o organizaţie. Şi, ca s-o acopere pe-a lor, au arestat toţi intelectualii români din Târgu Mureş şi au făcut un lot de vreo 70 de persoane, erau vreo 12 ingineri, vreo 18 avocaţi şi nu ştiu câţi doctori.

Deci prima dată au arestat vârfurile. În 15 noiembrie 1956 era o şedinţă cu toţi inginerii din regiune. Şi vine un tehnician la mine şi-mi spune: „Domnişoara inginer, vă urmăreşte cineva de la Securitate”. El fusese arestat şi acum era pus în libertate, şi zic: „Să fie sănătos, că n-am fă­cut la nimeni nimic, ce are cu mine?” A mai trecut vreo oră şi jumătate şi vine tot el şi zice: „Vă rog să veniţi la telefon la secţia de învăţământ”. Am văzut eu că era cineva care mă urmărea. Era o zi urâtă, ploioasă şi cetăţeanul care m-a urmărit îşi întoarce reverul de la haină şi‑mi ara­tă că-i de la Securitate. N-am opus nicio rezistenţă, eram în plină zi, fără haină că era toamnă, eram într-un taioraş şi m-am dus la maşină. Era o Skoda de aia militară, în fun­dul maşinii erau doi maiori de securitate, un locote­nent major care era şofer şi cetăţeanul care m-a arestat. Am urcat în maşină şi m-au dus la Securitate, m‑au dus prin faţă. Eu, fiind şef de unitate, ştiam unde‑i Secu­ritatea, ştiam care-i situaţia, dar nu m-am gândit nicio cli­pă că voi fi arestată. Vine un cetăţean care a fost zidar la mine la serviciu, la

miercuri, 4 aprilie 2012

Parintele Arsenie Papacioc: "Nu e supărat Dumnezeu pentru anumite greşeli pe care le facem cât e supărat că suntem nepăsători"

- Am fost la Aiud şi am filmat în osuar. Există o presiune foarte mare la nivel politic, prin care toată jertfa celor care au murit la Aiud să fie astupată. Cu foarte mare greutate s-a făcut osuarul. Cu foarte mare greutate s-a ridicat acum un corp de chilii. S‑ar dori să se facă acolo şi o mănăstire. Ştiţi că părintele Justin Pârvu a fost acolo de câteva ori şi tot încearcă să găsească formula prin care să se facă, în sfârşit, acolo o biserică.

- E făcută.

- Da, un osuar.

- Un aghiasmatar, ceva...

- Da. Pentru cei care poate nu din rea credinţă, ci din ignoranţă nu ştiu ce a fost la Aiud, v-aş ruga să ne spuneţi ce a fost în Aiudul acela. Părintele Justin spune că Aiudul e cel mai sfânt loc al românilor...

- Da, pentru că nu ştiai dacă trăieşti până mâine. Această stare de tensiune extraordinară îţi dădea ocazia să îţi cunoşti marile tale intimităţi, e binecuvântată. Nu este vorba de o suferinţă. Tendin­ţa lor era exterminarea prin înfometare. Zarca e o închisoare în închisoare, făcută de unguri pentru români, ca să-i omoare, unde fără discuţie ţi se aplica regimul dorit fiecărui ins sau fiecărui grup de inşi. Ultimii ani - un an-doi - numai în zarcă m-au ţinut. I‑am înfruntat la o întâlnire pe care ne-au făcut-o ei acolo, cu deţinuţii vânduţi, ceea ce era egal cu moar­tea. Dar nu a vrut Dumnezeu. M-au băgat la răcitor. În trei zile mureai, constatat. M-au băgat cinci zile, nu am murit! M-au băgat şapte, n-am murit. La camere frigorifere, ştiţi. E groaznic! Nu ştiu dacă mă înţelegeţi... Aveam o curiozitate de copil să văd cum iese sufletul... Deci eram la marginea lucru­rilor. Condiţii imposibile, ca să mori în trezire. Au murit mulţi. Eu nu am murit.

Nu puteam vorbi decât prin morse, şi au cerut cei de alături să se spovedească. Tot prin morse. Eu puteam să trans­mit, dar nu puteam să primesc, pentru că de te prindea te omora pe loc. Şi am aranjat aşa cu ei, tot prin morse. „Mâine, la o anumită oră - am apreciat cu ei atunci - staţi în partea asta a celulei. Eu vă dau un semnal prin bătaie, prin perete, şi îmi spuneţi păcatele şi eu vă dezleg. Cu o condiţie: dacă muriţi până mâine - pentru că aşa se punea problema - e valabilă spovedania. Dar dacă nu muriţi, la primul preot pe care-l întâlniţi să vă spovediţi din nou păcatele”. Adică să procedăm cinstit în ceea ce priveşte respectiva taină. Vă spun acestea ca să aveţi o imagine a stării noastre spirituale acolo, când erai în fiecare clipă nesigur de clipa următoare. Această stare, care nu era de o zi, era de ani. Nu am putut vedea niciun semn de bunăvoinţă omenească, de om, în tot acest timp.

Marturisire in Romania zilelor noastre: Maicile de la Stavropoleos austat in fata excavatorului pentru a nu fi deranjata slujba de duminica


In ziua de 3 aprilie 2011, zi de duminica, in centrul istoric al Bucurestiului, mai precis in preajma Manastirii Stavropoleos avea sa se intample un act de curaj si de marturisire a credintei. Cinci maici de la manastirea Stavropoleos au ales sa stea in fata excavatorului cu care o echipa de muncitori lucra la sistemul de alimentare cu apa, deranjand astfel linistea din zona si implicit sfanta liturghie ce avea loc in biserica din apropiere. Astfel muncitorii au fost nevoiti sa opreasca lucrul pana la terminarea slujbei. Pentru unii poate parea un gest banal, firesc insa pentru altii constituie un “gest mai putin ortodox”. Dimpotriva aceasta masura este intru totul ortodoxa si slava Domnului ca a avut loc, fiind pilda si pentru altii.

Sursa: Apologeticum

Pustnicul Onufrie, prigonit de pamanteni





marți, 3 aprilie 2012

Parintele Gheorghe Calciu: "Biserica este ezitantă, s-a obişnuit cu o anumită o­be­di­enţă faţă de stăpânire în timpul comunismului şi nu iese din aceasta"

Sunt oameni a căror simplă prezenţă îţi provoacă în su­flet o bucurie imensă, pentru că sălăşluind Hristos în interiorul lor emană o dragoste puternică, necondiţionată. Părintele Gheorghe Calciu a fost o astfel de persoană, pli­nă de virtuţi, dar mai înainte de toate plin de dragoste faţă de orice făptură a lui Dumnezeu. Chiar şi pe patul spita­lu­lui, în ciuda suferinţelor cumplite, găsea resurse pentru a zâm­bi şi a te întâmpina cu bucurie, aşa cum Sfântul Se­ra­fim de Sarov îi întâmpina pe credincioşi. Şi această dra­gos­te şi-a dorit-o şi pentru enoriaşii săi, cărora le‑a lăsat prin testament acest cuvânt: „Iubiţi-vă unii pe alţii cum şi Iisus ne-a iubit pe noi, ca să se vadă din aceasta că suntem fii Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Trebuie să-I mul­ţu­mim lui Dumnezeu că ne-a trimis un astfel de păs­tor, iar pe părintele Gheorghe să-l rugăm ca, de acolo de sus, de lân­gă sfinţii pe care i-a îndrăgit toată viaţa, să se roage pen­tru întreg neamul românesc pentru care a su­fe­rit atât de mult. În anul 2005, în luna septembrie, am stat mai mult de vorbă cu părintele şi mi-a împărtăşit câteva din mo­mentele pe care le-a trăit în temniţele comuniste.

(Raluca Tănăseanu)


***


- Părinţii care au suferit în închisori şi pe care po­po­rul îi consideră sfinţi ar trebui canonizaţi?

- Incontestabil! Numai că Biserica se teme, atunci când e vorba de cei din închisori; au rămas cu aceeaşi idee că sunt duşmanii poporului, ceva în genul ăsta, sau, ori­cum, Biserica nu are curaj să ia atitudine, aşa cum nu a lu­at o atitudine corectă, sau conform canoanelor, nici faţă de părintele Daniel Corogeanu.

- Aţi cunoscut sfinţi în închisori?

luni, 2 aprilie 2012

Arsenie Papacioc: „Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum”?

Părinte, se vehiculează nişte proorocii în legătură cu apropiatul sfârşit al lumii, sfinţia voastră ce spuneţi?

Eu spun una care e mai veche şi mai sigură: va fi sfârşitul lumii cândva! «Nu se mişcă, spune Mântuitorul, fir de păr fără voia Mea» şi degeaba ne zbatem noi făcând legătură cu nişte informaţii, poate chiar false. Deci să ne grăbim încet.

Cum vedeţi prigoana care va să vină, mai ales că suntem în pragul unei dictaturi biometrice şi electronice?

Prigoana a şi venit. Din momentul în care te-ai creştinat, trebuie să ştii că a început prigoana. Degeaba ne frământăm acum, dacă la momentul potrivit strigi: «aoleu, aoleu!» Să fim integri mereu, de la botez până la moarte! Noi una şi bună ştim: nu ne lepădăm! În problema asta mi-a plăcut răspunsul patriarhului Greciei: „Miroase a 666! N-a precizat data. Miroase a 666”. Pe urmă vin actele mai directe, până te prinde de tot. Şi dacă ştie că eşti împotrivă, te atacă mai greu, dar dacă vrei să mori, mori mai uşor. Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum? M-au ţinut 14 ani în închisoare numai în Zarcă, la Aiud, în regim de exterminare. Greu, foarte greu. Să nu-ţi dea să mănânci ca să mori şi te şi dezbrăca, şi era iarnă când te băgau acolo, ca să mori de frig. În trei zile după socoteala lor,verificat mureai. Eu n-am murit. Mi-au dat cinci, mi-au dat şapte ani la izolare şi n-am murit. N-a vrut Dumnezeu. Şi nu mi-ar fi ruşine să mă tem acum? Nici vorbă să mă lepăd de Hristos! Şezând pe poziţia aceasta poate veni şi decapitarea. Ştiţi că e cea mai uşoară moarte, să-ţi taie capul.

În ideea aceasta a prigoanei, mulţi se gândesc cum să se pregătească, ce strategii să găsească…

Ne-am învăţat să consumăm timpul în loc să îl folosim. Haideţi să ne facem crucea cum trebuie, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne înmoaie inimile, să ia de pe faţa pământului răul. Nu să stăm şi să aşteptăm prigoana. Prigoana trebuie să ne găsească luptând. Dar trebuie să ştii când să acţionezi. Eram într-un moment din acesta, faţă în faţă cu duşmanul şi unul a băgat baioneta în mine la câţiva centimetri de burtă. Dar a scăpat baioneta din mână, iar eu am tras baioneta şi el a căzut în şanţ. Şi i-am zis: „Îţi dau puşca să nu te condamne că te-am dezarmat”. Dacă îl împuşcam acolo, ce câştigam? Mi-ar fi sunat ca un clopot în conştiinţă, că am omorât un om.

Altădată am scăpat o fetiţă de o ursoaică. Nu mi-a fost uşor. Ursoaica avea un pui cu ea. Fetiţa era mică şi tot către ursoaică trăgea. Pe ursoaică o puneam în situaţia strategică să pot să-i fur fetiţa care nu mai putea nici să vorbească. Nu spunea decât: „au buba, am buba!” Îmi sună în cap vorbele acelea că o fi zgâriat-o ursoaica pe undeva, dar eu n-aveam vreme să o controlez. O ţineam la subsioară şi am ieşit la luminiş şi apoi la şosea. Şi a venit un autocar. Am zis: salvarea mea. Dar n-a vrut să mă ia de teama ca fetiţa să nu facă pe ea în maşină şi să-i miroasă. M-am luptat cu fiarele în pădure şi cu oamenii, altă luptă… Asta era problema, că mirosea un copil? De ce trebuie să fim neatenţi cu tot ceea ce e în viaţă?

Sunt multe lucruri de spus, dar vă recomand o veselie interioară care ar putea să fie rugăciunea neîncetată, o dispoziţie interioară continuă. Nu velerim şi veler Doamne!

În zilele noastre nu mai vin să-ţi ia capul direct. Vin cu viclenie…