duminică, 18 februarie 2018

Ioan Ianolide despre ultimele clipe și sfârșitul lui Valeriu Gafencu



Zilele se scurgeau lin. Valeriu era inundat de o tainică bucurie lăuntrică. Chinul devenise mai blând. Înflorea pe faţa lui un zâmbet aducător de lumină. Răspândea în jur un duh de pace adâncă. Mergeam la el cu încredere şi nădejde. Sufletele noastre se plecau pe pieptul lui şi primeau putere şi întărire.

În noaptea dinspre 18 februarie am fost într-o stare de trezie, fără frământări, fără nelinişti, ci priveghind fără să-mi fi propus acest lucru. Dimineaţă eram deja îmbrăcat când temnicerul a deschis uşa. Am plecat liniştit, chemat tainic de Valeriu. Simţeam înlăuntru că ceva se petrece. Pe scări m-a întâmpinat un medic deţinut care mi-a zis:

- Vino, Valeriu nu mai are puls! Azi se va sfârşi!

Ne vorbeşte Valeriu Gafencu

Creştinii nu pot primi pacea ispititoare a Satanei, creştinii nu vor accepta decât pacea lui Hristos, oricât de multe sacrificii li se vor cere.

Cine crede fără a fi şi un misionar, acela n-a cunoscut frumuseţea credinţei.

Rămân ostaş credincios al Bisericii, căci în aceste vremuri Iisus trebuia să fie în temniţă. Sunt cutremurat şi fericit că mi se oferă moartea pentru El.

Să nu părăsiţi niciodată Biserica, chiar dacă veţi întâmpina mari împotriviri în statornicirea adevărului.

Cred că numai cu adevărul Evangheliilor îşi poate găsi omul linişte în suflet.

Să daţi slavă lui Dumnezeu toată viaţa.

Oamenii trebuie să fie sfinţi.

Virgil Maxim: Valeriu Gafencu a fost un sfânt. Este un sfânt

Ca epilog al primului volum am socotit că fiinţa lui Valeriu Gafencu ar exprima sinteza sufletului nostru tânăr şi de aceea îl prezint aici.

Iubiţi fraţi, Cu câteva săptămâni înainte de decesul lui Gil (Alexandru Virgil) Ioanid am primit din partea lui o scrisoare în care mă ruga să-i trimit în câteva pagini un portret sufletesc al lui Valeriu Gafencu, dat fiind faptul că am trăit alături de el o perioadă destul de lungă în temniţă. Rugămintea lui cuprindea şi o „somaţie” pentru un termen apropiat; probabil îşi presimţea sfârşitul. M-am grăbit să-i satisfac dorinţa. Această prezentare a înaintat-o împreună cu altele făcute de alţi fraţi de suferinţă Comisiei Patriarhiei BORcare se ocupă cu cercetarea, analizarea şi hotărârea sanctificării celor care s-au făcut vrednici în faţa lui Dumnezeu de a-şi sfinţi numele pe pământ, printr-o adresă modestă:„Sfinţită şi onorată Comisie, Această prezentare a unei perioade din viaţa lui Valeriu Gafencu (în închisoare) ne este pusă la dispoziţie de Virgil Maxim, domiciliat la Ploieşti, str. Cameliei, bl. 50, et. 1, ap. 9, jud. Prahova. El evocă pagini impresionante şi inedite cu privire la iubitul frate Valeriu.”

luni, 12 februarie 2018

5 ani de la adormirea Parintelui Serafim Man


În dimineata zilei de 12 februarie 2013, la ora 03 și 10 minute, Arhimandritul SERAFIM MAN a trecut în lumea dreptilor și a cuvioșilor.

Arhimandritul SERAFIM (Stefan) Man, s-a născut la 27 noiembrie 1935, în satul Boiereni, de lângă Rohia. La vârsta de 17 ani, la 23 noiembrie 1952 a intrat în obștea mănăstirii Rohia, fiind primit de către staretul Justinian Chira, actualul Arhiepiscop al Maramureșului și Sătmarului. După un noviciat de trei ani, la 20 iulie 1955 a fost tuns în monahism primind numele de Serafim. În martie 1957 a fost hirotonit ierodiacon apoi ieromonah slujind la mănăstire până în anul 1959. Din anul 1959, după Decretul 410, până în 1971 a slujit ca preot în parohiile Cupșeni, Băiut si Costeni. În 1971 a revenit la mănăstirea de metanie iar în anul 1973 a fost numit staret al mănăstirii Rohia. A condus mănăstirea până în 1984 când, din motive de sănătate, cancer la gât, s-a retras. Preacuvioșia Sa a fost cel care în anul 1980 l-a primit pe Nicolae Steinhardt în obștea Mănăstirii și l-a călugărit. Părintele Serafim Man a absolvit Seminarul Teologic din Cluj – Napoca şi a fost licentiat al Institutul Teologic Universitar din Sibiu, promotia 1979.

duminică, 11 februarie 2018

IPS Ierótheos Vlachos: Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii la fel

Mergeți, vă rog, și găsiți icoana celei de-a Doua Veniri, și veți vedea că în jurul lui Hristos sunt cei din Rai, care se află într-o lumină aurie. Lumina care-i învăluie este aurie. Aceeași lumină aurie, pe măsură ce se îndepărtează de Hristos, începe și își schimbă culoarea și, treptat, din aurie, pe măsură ce se îndepărtează, se face roșie, și în lumina asta roșie se află cei osândiți. Și cei mântuiți Îl văd pe Hristos, dar într-o culoare aurie, dar și cei osândiți Îl văd și ei pe Hristos, de la depărtare, însă lumina lui Hristos o văd roșie, pentru că, pentru unii, lumina este slava lui Dumnezeu, iar pentru ceilalți, este focul veșnic, „întunericul cel mai dinafară” și „focul cel mistuitor”. Prin urmare, din această perspectivă, noi, ortodocșii, suntem pe aceeași linie cu oamenii cei mai liberali din lume. Nu există mesaj mai liberal decât al Părinților Bisericii, care nu doar că susțin că: „Fiule, toți ne vom duce în același loc”, așa cum îmi spunea mie o bătrână, dar mai susțin și că Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii la fel, și pe osândiți, și pe mântuiți, și pe îndumnezeiți, și pe sfinți, și pe îngeri, și pe diavoli, și pe buni, și pe răi, și pe curve, și pe fecioare.

Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii

„Eram îmbrăcat cu veşmântul meu preoţesc şi stăteam în faţa sfintei mese, deasupra căreia era aşezat Sfântul Disc plin de Sângele lui Hristos. Văd atunci un înger al Domnului, în chip de preot, care a luat hârtia cu numele de la proscomidie şi s-a apropiat de Sfânta Masă. Acolo, după ce a pus hârtia lângă sfântul disc, a luat linguriţa şi a înmuiat-o în Sângele lui Hristos şi a şters un nume, şi tot aşa până hârtia rămăsese curată.”

Harul divin care acoperă jertfa cea fără de sânge se oferă nu numai celor vii, ci şi morţilor. De aceea slujitorii nu încetează să se roage nu numai „pentru sănătatea”, ci şi „pentru odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu”.

Cu cât sunt mai mari credinţa şi dragostea preoţilor, cu atât mai mare este numărul numelor care se pomenesc la proscomidie.

Sf. Ioan Maximovici - Discutie despre Judecata de Apoi

Sf. Ioan Maximovici
Predici şi Îndrumări Duhovniceşti
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Astăzi suntem în Săptămâna înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.

Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.

joi, 8 februarie 2018

Mitropolitul Ierothei Vlahos despre „pregătirea” pentru antihrist

Mitropolitul Ierothei Vlahos
Antihrist și Mirungerea
Adeseori se vorbește despre venirea lui antihrist și despre ce va pricinui el oamenilor și lumii, și chiar se fixează și o perioada concretă când se va arăta.
Mulți ne întreabă despre acest subiect, însă răspunsurile se află în Sfânta Scriptură și mai ales în epistolele Evanghelistului Ioan, ale Apostolului Pavel și în Apocalipsa lui Ioan și în toată Pastorala Bisericii.
În continuare aș vrea să fac numai câteva aluzii, mai ales asupra faptului cum se poate înfrunta această situație.

luni, 5 februarie 2018

Doctorul Dumitru Uţă slujind jertfelnic în temnițele comuniste

Dragostea și dăruirea Doctorului Uţă în penitenciarul din Alba Iulia
La începutul lui septembrie 1944, armatele române și sovietice ajunseseră la Sibiu și Alba Iulia. (...) Însoțiți de o căruță plină cu dosare și actele pentenciarului am pornit spre penitenciarul din Alba Iulia. Fiind între două fronturi, salvarea noastră în închisoare era mai sigură decât în libertate. Ironia soartei! Înaintam încet.
Înainte de pârâul Galda, la 2 kilometri de Teiuş, trecea o altă coloană de maşini, tancuri şi tanchete sovietice drapate cu secera şi ciocanul, în strigătele şi uralele soldaţilor cocoţaţi pe ele. Pe un tanc Tarnovschi, înfăşurat într-un drapel roşu, beat, striga şi gesticula cu pumnul strâns, bucuria victoriei. Eram în linie cu Valeriu Gafencu şi Marin Naidim.
- Iată, proba celor ce v-am spus cu vreo doi ani în urmă!

Virgil Maxim: ”Purtați-vă crucea” - Cel mai mare discurs al lui Ioan Ianolide

La Aiud, în 1945, când Ioan Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus, aproape plângând, că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mântuitorului Hristos - deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele - pentru că nu ştiam cum să procedăm, l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împartăşească starea şi dorinţa sufletului lui.
Ioan a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i încredere. Totuşi şi-a destăinuit toate stările sufleteşti cu toate frământările de conștiinţă. Valeriu nu l-a lăsat să vorbească. L-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de constiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa traită în Hristos, în ascultare faţă de Cuvântul şi Biserica Lui.

duminică, 4 februarie 2018

Importanta parastaselor: De ce m-ai lipsit de partea mea?

Un scriitor în vizită la Sfântul Mormânt a cunoscut un călugăr de acolo. Acesta, referindu-se la părinţii săi, i-a spus următoarele: „Tatăl meu era sărac dar foarte evlavios şi când se săvârşea Liturghia îl aştepta pe preot la poarta bisericii. în schimb mama nu era credincioasă şi rar dădea pe la biserică.

Duminica prefera să stea acasă, să gătească pentru familie şi să facă treburile casei. Când au murit părinţii mei, i-am văzut pe amândoi în vis. Tatăl meu se găsea într-o grădină frumoasă, minunată şi acolo se bucura de fericirea Raiului, mama însă îmi zicea cu mare durere: dă-mi copilul meu şi mie să mănânc puţin din farfuria ta. Mi-e foame!

vineri, 2 februarie 2018

2 februarie - Intampinarea Domnului

Intampinarea Domnului este praznuita la 40 de zile de la nasterea lui Hristos, pe 2 februarie. Mantuitorul este dus la Templu de Fecioara Maria si dreptul Iosif pentru implinirea Legii, care prevedea ca orice intai nascut de parte barbateasca sa fie afierosit lui Dumnezeu in a 40 a zi de la nastere. In acest moment se facea si curatirea mamei. In Templu sunt intampinati de dreptul Simeon si prorocita Ana. Potrivit Traditiei, dreptul Simeon a facut parte din traducatorii Pentateuhului din limba ebraica in greaca. In momentul in care a ajuns la textul "Iata Fecioara va lua in pantece si va naste fiu“, a inlocuit termenul "fecioara” cu "femeie”. Pentru necredinta sa, Dumnezeu i-a fagaduit ca nu o sa moara pana nu va vedea pe Mesia nascut din Fecioara (Luca 2, 25-26).

Simeon, om al rugaciunii, reprezinta asteptarea implinirii profetiilor. In momentul in care acesta Il ia in brate pe Hristos, rosteste: "Acum slobozeste (elibereaza) pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca vazura ochi mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau, Israel“ (Luca 2, 29-32). Simeon cere a fi eliberat nu pentru ca era plictisit sau obosit, ci pentru ca era implinit. Din cantarile specifice acestei sarbatori aflam ca el pleaca spre a vesti si mortilor ca Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat.

joi, 1 februarie 2018

Parintele Proclu: Are mare însemnătate iertarea, a ne învăța a ierta

Vine multă lume la sfinția voastră, pentru sfat? 

Mai vin. Nu știu cine i‑a păcălit, de ajung pe aici. Odată a venit cineva pe la mine și a zis să‑i trimit părintelui stareț un cuvânt și i‑am spus să scrie așa: „Dacă‑mi păzesc mintea mă cheamă monahul Proclu și, dacă nu‑mi păzesc mintea, mă cheamă porcu, dar fără șorici.” 

Are mare însemnătate iertarea, a ne învăța a ierta. Și cu cât ne învățăm a ierta, putem să zicem cu adevărat Tatăl nostru. Mare lucru este a nu plăti răul cu rău. Cine a ajuns să plătească rău pentru rău, e într‑o mare primejdie. Cât pot, să mă păzesc a nu osândi pe alții. 

Are mare însemnătate să‑i văd pe toți mai buni. Când am ajuns să mă uit în jos la ceilalți, vai, cea mai mare primejdie. Numai atâta, dacă a trecut prin minte că eu sunt mai bun ca cei răi, e gata.

Parintele Proclu Nicau

Fragment din cartea Constiinta, spune-mi tu

Sfântul Nichifor Leprosul, făcătorul de minuni (1890-1964)

Cuviosul Nichifor Leprosul s-a născut în insula Creta într-o familie de țărani evlavioși și a rămas orfan de mic. La vârsta de treisprezece ani s-au arătat pe trupul lui primele semne ale „bolii sfinte” cum este numită lepra în Biserica lui Hristos. Ca să scape de izolarea definitivă care îl aștepta, s-a adăpostit pentru o vreme în Egipt. La douăzeci și patru de ani a ajuns la leprozeria din Hios aflată în grija Sfântului Antim din Hios, unde a fost tuns monah. Aici, vreme de patruzeci și unu de ani, deși era din ce în ce mai schilodit de boală, s-a dăruit cu răbdare mucenicească nevoințelor mai presus de fire, arătându-se pildă de urmat pentru frații lui de suferință. 

După descoperirea leacului leprei în anul 1947, leprozeria din Hios s-a închis și Cuviosul a fost mutat la Spitalul Sfânta Varvara din Atena. Orb și țintuit pe patul de suferință, însă înzestrat cu multe harisme dumnezeiești, și-a petrecut ultimii ani din viață însuflând nădejde deznădăjduiților, mângâiere suferinzilor, râvnă tinerilor. La vârsta de șaptezeci și patru de ani sfântul lepros a plecat din lumea aceasta, iar mai târziu descoperirea sfintelor sale moaște și nenumăratele vindecări pe care le face și astăzi l-au arătat a fi unul dintre cei mai mari mijlocitori ai vremurilor noastre. 

În anul 2012 Patriarhia Ecumenică a săvârșit proslăvirea Sfântului Nichifor Leprosul, cu zi de prăznuire pe 4 ianuarie, ziua adormirii sale.

Fragment din cartea Sfântul Nichifor Leprosul, făcătorul de minuni (1890-1964)

duminică, 28 ianuarie 2018

Cuviosul Părinte Proclu – filă vie de Pateric. Cateva însemnări din sfaturile duhovnicești ale Părintelui Proclu

„Măicuţa Domnului să vă ducă-n în Rai cu tot cu mine!”
De curând, din 28 ianuarie, am mai rămas orfani de încă un părinte duhovnicesc, rugător a toată lumea. La vârsta de 88 de ani, răpus de slăbiciunea trupului, Părintele Proclu Nicău, pustnicul din Munții Neamțului, s-a mutat la Părintele Luminilor, în împărăția cea cerească, după care a râvnit cu dor arzător până în ultima clipă a vieții sale. De sfaturile și mângâierea Părintelui vor duce mulți lipsă, din cei ce au avut binecuvântarea de a avea parte de sprijinul său duhovnicesc. Chiar dacă simplu și smerit, căutând toată viața să placă lui Dumnezeu, iar nu oamenilor, fugind de slava și zarva lumii, și zilnic smerindu-se și ponegrindu-se pe sine însuși, Părintele Proclu nu a încetat să fie căutat de mulțime de oameni, care simțeau legătura duhovnicească a harului ce sălășluia în acest smerit monah.
Afierosindu-se Domnului încă de la vârsta de 12 ani, Părintele Proclu intră în mănăstirea Sihăstria, unde îi va avea ca povățuitori duhovnicești pe Părinții Paisie și Cleopa, pe care adesea îi amintea în aproape toate sfaturile și pildele sale. Din anul 1949 face parte din vestita obște de la mănăstirea Slatina, renumită prin rânduiala și acrivia monahală, unde îl are drept prieten și sfătuitor de taină pe Părintele Arsenie Papacioc. Odată cu decretul din 1959 însă, când monahii sunt alungați din mănăstirile lor de către conducătorii atei, Părintele Proclu primește binecuvântare de la Părintele Cleopa pentru a se retrage în viața de sihăstrie, trăind în viață de asceză și nevoințe pustnicești. Aflând de darurile sale duhovnicești, cu care l-a răsplătit bunul Dumnezeu, mulți oameni au început să-i calce pragul smeritei sale chilii, simțind ajutor și răspuns în problemele lor sufletești și trupești.